SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 72, 23.03.2005
Prolog (cf. Lc 1,1-18)

Evanghelia sfântului Ioan începe cu un prolog solemn care, în puţine fraze, incisive, vorbeşte despre "Cuvânt" ("Logos" în limba greacă), Cuvânt anterior lumii create, despre prezenţa sa la facerea lumii şi despre acţiunea sa în toate creaturile. Mai mult, acestui Cuvânt trebuie să i se închine toate creaturile, deoarece venind de la Tatăl şi ducând toate către Tată, devine centrul creaţiei şi centrul mântuirii universale. De fapt, acest prim capitol al evangheliei va aduce o primă interpretare asupra modului în care omul poate fi salvat şi mântuit de către Dumnezeu.

Făcând parte din Evanghelia sfântului Ioan, acest imn a fost completat cu diferite explicaţii şi interpuneri care, luate împreună, ne conduc la ideea clară că numai în prezenţa Cuvântului, a Fiului lui Dumnezeu putem obţine mântuirea.

Primele versete ale evangheliei (cf. In 1,1-5) ne vorbesc despre raportul "Cuvântului" cu Dumnezeu şi cu lumea. Prima remarcă este aceea că el este anterior creaţiei şi că expresia "la început" aminteşte de Cartea genezei şi a începutului omenirii. Tot în această ordine de idei, afirmaţia făcută în aceste două versete vorbeşte despre divinitatea Cuvântului şi coexistenţa sa cu Dumnezeu Tatăl chiar de la începutul lumii. Cea de a doua remarcă aminteşte despre raportul dintre Dumnezeu şi creatură, despre raportul dintre Dumnezeu şi lumea creată. Faptul că tot ceea ce există este în strânsă legătură şi, mai mult, subordonat Cuvântului ne explică modul în care el este prezent în lume şi care este rolul său în creaţie.

Imediat după aceste clarificări evanghelistul ni-l prezintă de Ioan Botezătorul, Întâi-mergătorul lui Isus Cristos (cf. In 1,6-8). El se foloseşte de aceste versete pentru a explica originea umană a lui Ioan Botezătorul şi pentru a indica faptul că el îl indicase şi-l arătase lumii. Mărturia pe care dorea să o aducă Ioan Botezătorul lumii era aceea de a vedea în Cuvântul lui Dumnezeu însăşi prezenţa sa palpabilă în lume. El era doar santinela care anunţa venirea sa şi nu dorea să se facă nici o confuzie privind adevărata misiune a fiecăruia dintre ei. Aceste versete au drept scop a mărturisi că toţi pot fi conduşi la convingerea că Logosul, că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi adevărata lumină de urmat.

Notificând faptul că Isus Cristos este adevărata lumină şi că intrând în lume aceasta nu-l recunoaşte, ci îl respinge (cf. In 1,9-11), evanghelistul Ioan reaminteşte tuturor oamenilor că numai acceptând pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi se poate mântui. Venind în chip uman, omul îl refuză pe Dumnezeu şi nu ştie cum să-şi ascundă faptele rele. Dar pentru cei care-l primesc şi-l acceptă le dă o demnitate nemaiauzită până atunci: îi face fiii adoptivi ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12-13). Această generare supranaturală oferă un nou orizont omului aflat în întuneric şi în umbra morţii: să locuiască împreună cu Dumnezeu în împărăţia sa şi să se bucure de protecţia şi prezenţa lui Dumnezeu.

Versetul care dă cea mai mare greutate acestui prolog se găseşte la numărul 14: "Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui". Întruparea lui Isus Cristos, a Cuvântului, devine cheia clară a interpretării istoriei omului şi, în chipul pământesc şi istoric al Fiului lui Dumnezeu, se poate vedea legătura intimă şi nedespărţită dintre umanitatea şi divinitatea sa. Cuvântul întrupat, "plin de har şi de adevăr" (In 1,14), conduce la esenţa învăţăturii dumnezeieşti: acolo unde se găseşte Dumnezeu, acolo se manifestă harul, binecuvântarea şi adevărul.

Anticiparea mărturisirii de credinţă pe care Ioan Botezătorul o va da mai explicit în In 1,25 este anticipată în versetul 15, în care se relatează despre conţinutul mesajului adus de către el. Ioan Botezătorul confirmă şi mărturiseşte atât superioritatea divină a lui Isus Cristos, a Cuvântului, cât şi conţinutul mesajului său: el vorbeşte prin intermediul inspiraţiei divine, în timp ce Isus Cristos vorbeşte de la sine, vorbeşte ceea ce a văzut la Tatăl său.

Faptul că fiecare om care ascultă de glasul lui Dumnezeu primeşte har peste har şi că împlinirea Legii constă în ascultarea cuvintelor lui Isus Cristos este tema centrală a versetelor 16-17. Vorbind la plural, "noi toţi" (In 1,16), evanghelistul Ioan prezintă cititorilor săi modul eficient prin care toţi oamenii, atât cei din vechime, cât şi cei prezenţi, pot primi binefacerile mântuirii în Isus Cristos. Harul şi adevărul promise de către Dumnezeu, se răsfrâng în viaţa fiecărui om prin intermediul prezenţei întrupate a Cuvântului.

Ultimul verset al Prologului (cf. In 1,18) scoate în evidenţă ideea că doar Isus Cristos, "care este spre pieptul Tatălui" (In 1,18) aduce acea noutate a mântuirii pe care nimeni mai înainte nu a putut să o aducă, deoarece numai el îl cunoaşte pe Tatăl. Revelaţia autentică a lui Dumnezeu nu poate fi adusă decât de cel care locuieşte în plinătatea harului şi a adevărului, adică de Fiul său, Isus Cristos.

Splendidul imn cu care evanghelistul Ioan îşi începe evanghelia sa oferă un izvor nesecat de meditaţie pentru familia noastră creştină. Descoperirea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu este rezultatul iubirii fără margini pe care însuşi Dumnezeu o dă lumii create. În această perspectivă ea trebuie să-şi găsească resursele în aprofundarea misterului întrupării şi al iubirii lui Dumnezeu, deoarece, făcând parte din creaţie, fiecare om în parte, dar, în mod deosebit, familia creştină trebuie să ajungă la harul şi adevărul propovăduite de Dumnezeu.

Familiaris consortium, 53:

"Misiunea de evanghelizare a părinţilor creştini este originală şi de neînlocuit, pentru că are semnificaţii tipice pentru viaţa de familie şi este întreţinută, aşa cum i se cuvine, de iubire, simplicitate, eficienţă şi de mărturie zilnică.

Familia trebuie să formeze pe copii pentru viaţă în aşa fel încât fiecare să-şi îndeplinească pe deplin misiunea după chemarea primită de la Dumnezeu. Într-adevăr, familia care este deschisă la valorile transcendentale, familia care slujeşte cu bucurie tuturor «fraţilor», familia care îndeplineşte cu fidelitate generoasă misiunea încredinţată şi este conştientă de participarea zilnică la misterul crucii glorioase a lui Cristos devine primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de consacrare pentru cauza împărăţiei lui Dumnezeu.

Misiunea de evanghelizare şi cateheză a părinţilor trebuie să însoţească viaţa copiilor chiar şi în anii adolescenţei şi tinereţii, când aceştia, cum se întâmplă adesea, contestă ori resping direct credinţa primită în primii ani ai vieţii lor. Aşa cum în biserică, opera de evanghelizare nu este despărţită de suferinţele apostolului, tot aşa şi în familia creştină, părinţii trebuie să înfrunte cu curaj şi cu seninătate sufletească greutăţile pe care le întâlnesc în educarea copiilor lor.

Nu trebuie să se uite faptul că serviciul făcut de soţii şi de părinţii creştini pentru evanghelie este în chip esenţial o servire eclezială, fiind încadrat în contextul general al Bisericii, întrucât este comunitate evanghelizată şi de evanghelizare. Avându-şi rădăcina înfiptă în misiunea unică a bisericii şi fiind derivată din această misiune pentru edificarea trupului tainic al lui Cristos, misiunea de evanghelizare şi de catehizare a bisericii domestice, trebuie să rămână o comuniune intimă şi trebuie să fie un mod respectabil, în concordanţă cu toate celelalte servicii de evanghelizare şi catehizare prezente şi operante în comunitatea eclezială, fie pe terenul de activitate al episcopiei, fie în cel al parohiei proprii" (FC 53).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.