SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 70, 09.03.2005
Învierea lui Isus Cristos (cf. Lc 24,1-53)

Evanghelia sfântului Luca se încheie cu capitolul al XXIV-lea în care se relatează învierea lui Isus Cristos. Aşa cum de altfel toţi ceilalţi evanghelişti precizează, evenimentul învierii a dovedit scopul pentru care s-au redactat aceste pagini de viaţă veşnică. Structurarea acestui ultim capitol este următoarea: mormântul gol (cf. Lc 24,1-12), Isus Cristos înviat apare discipolilor de la Emaus (cf. Lc 24,13-35), Isus Cristos apare apostolilor (cf. Lc 24,36-43), ultimele învăţături ale lui Isus Cristos (cf. Lc 24,44-49), înălţarea la cer a lui Isus Cristos (cf. Lc 24,50-53).

Prima pericopă scripturistică a învierii ne vorbeşte despre femeile care vin la mormântul lui Isus Cristos pentru a-i aduce un pios omagiu şi pentru a-i unge trupul, deoarece în ziua morţii sale nu au avut timpul necesar (cf. Lc 24,1-12). Ajunse la mormânt, în faţa ochilor se descoperă o imagine inedită: piatra fusese rostogolită de pe mormânt şi nu mai găsesc trupul lui Isus Cristos! Această scenă este în legătură cu povestirea înmormântării lui Isus Cristos, deoarece scoate în evidenţă faptul că femeile devin slujitoare ale lui Dumnezeu şi prin atitudinea lor de curaj şi perseverenţă devin unicii martori permanenţi atât ai morţii lui Isus Cristos, cât şi ai mormântului gol. Trupul dispărut şi de negăsit este acela al "Domnului Isus" (Lc 24,3), titlu pascal care, ulterior, se va descoperi în toată splendoarea întâlnirii cu Isus Cristos cel înviat. Prezenţa altor martori ai învierii (cei doi bărbaţi îmbrăcaţi cu haine strălucitoare) asigură pe femei că Domnul este viu şi că întâlnirea cu el este iminentă. Tripla anunţare a învierii lui Isus Cristos, precum şi vestirea biruinţei asupra morţii, transformă aceste femei din martori tăcuţi în mesagere şi misionare ale Înviatului. Chiar dacă nu se dă crezare celor spuse, Petru, care avea un rol bine determinat în grupul apostolilor, merge să verifice veridicitatea celor spuse şi, încă o dată, nu se dezminte: "Atunci Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt. Aplecându-se, a văzut numai giulgiurile şi a plecat mirat de ceea ce s-a întâmplat" (Lc 24,12). Necredinţa iniţială a lui Petru, a celor unsprezece şi a celor reuniţi cu ei se va împrăştia odată cu apariţiile lui Isus Cristos cel înviat din relatările precedente.

Cea de a doua pericopă a învierii care este relatată de către evanghelistul Luca prezintă pe doi dintre discipoli în drum spre o localitate din apropierea Ierusalimului, Emaus (cf. Lc 24,13-35): de fapt, este o lungă relatare a începutului credinţei celui care crede în învierea lui Isus Cristos. Povestirea celor doi ucenici în drum spre Emaus îşi propune să demonstreze în ce mod, după ce au discutat pe drum cu Isus Cristos cel înviat, ei l-au recunoscut la frângerea pâinii în timpul cinei: este interesant că în această secvenţă scripturistică nu se vorbeşte despre o trimitere misionară a celor doi. Evanghelistul Luca doreşte să scoată în evidenţă faptul că actualitatea cinei Domnului, a Euharistiei, este viaţa primordială a celui chemat să-l urmeze pe Isus Cristos cel înviat şi că oricine doreşte să-l urmeze trebuie mai întâi să "stea" la masă cu el. Această manifestarea cristocentrică a lui Isus Cristos cel înviat indică experienţa pascală pe care fiecare dintre noi trebuie să o facem dacă dorim să devenim membri activi ai comunităţii creştine şi dacă nu dorim să fim numai simple nume, pseudocreştini.

După experienţa cristofaniei celor doi discipoli urmează cea revelată celor unsprezece şi a celor care erau reuniţi cu ei (cf. Lc 24,36-43). Această cristofanie începe cu recunoaşterea celui Înviat de către cei prezenţi şi cu îndemnul lui Isus Cristos ca pacea să locuiască în sufletul lor. Deoarece învierea l-a transformat radical pe Isus Cristos, care deja a intra în gloria lui Dumnezeu, ea nu poate fi înţeleasă şi primită de către apostoli, decât prin intermediul credinţei. De aceea, Isus Cristos cel înviat îi invită să-l pipăie şi să se convingă că cel cu care vorbesc şi care stă viu în faţa lor este acelaşi care era prezent în mijlocul lor pe parcursul întregii misiuni publice, cel care învăţa, vindeca, predica. Datorită bucuriei extraordinare pe care a produs-o prezenţa lui Isus Cristos cel înviat în sufletele apostolilor şi, în acelaşi timp, datorită necredinţei provocată de aceasta, Isus Cristos îi invită la credinţă şi ascultare.

În aceeaşi atmosferă de bucurie şi uimire, Isus Cristos dă ultimele învăţături înainte de a se înălţa la Dumnezeu Tatăl (cf. Lc 24,44-49). În această pericopă evanghelistul Luca aminteşte pentru ultima oară că pentru a-l recunoaşte pe Isus Cristos Înviat este nevoie de a recunoaşte că există un plan mântuitor al lui Dumnezeu Tatăl şi că acesta se împlineşte în misterul pascal al lui Isus Cristos. Chiar dacă discipolii sunt încă incapabili să înţeleagă pătimirea-învierea prin cheia Legii vechiului Testament, a profeţilor şi a celorlalte scrieri scripturistice, cuvintele lui Isus Cristos cel înviat şi învăţătura sa pascală deschid larg porţile înţelegerii mântuirii pregătite de Dumnezeu din veşnice. În acest fel, recunoaşterea Răstignitului-înviat este actualizată în momentul în care se înţelege profundul raport existent între evenimentele vieţii lui Isus Cristos şi proiectul mântuitor al lui Dumnezeu Tatăl.

Cu povestirea despărţirii lui Isus Cristos de apostolii săi se încheie istoria sa pământească şi începe istoria pământească a Bisericii sale (cf. Lc 24,50-53). Din iniţiativa lui Isus Cristos apostolii îl însoţesc până în Betania, locul întronării sale regale (cf. Lc 19,29) şi primesc binecuvântarea lui. Această despărţire reprezintă concluzia unei experienţe pe care cei unsprezece şi însoţitorii lor au trăit-o pe parcursul anilor. Acesta este modul prin care Isus Cristos cel înviat încheie "exodul" său şi misiunea sa: în întoarcerea spre sânul tatălui, locul de unde a venit. Cu toate că Domnul Isus Cristos se îndepărtează fizic de ei, apostolii sunt bucuroşi, deoarece nu mai trăiesc după dorinţele inimii şi în mod lumesc, ci trăiesc prin intermediul credinţei.

Porţile larg deschise ale învierii lui Isus Cristos produc adevărate torente de har în viaţa creştinului, în viaţa aceluia care ştie să-şi trăiască fiecare minut şi fiecare bătaie a inimii după preceptele sale pline de viaţă veşnică.

Familia creştină este alimentată din învierea lui Isus Cristos şi prin jertfa euharistică şi, de aceea, este invitată ca, oricând şi oriunde, chiar dacă de multe ori este luată prin surprindere de evenimentele istoriei concrete, să-l preamărească pe Domnul şi să fie martorul credincios al învierii sale.

Familiaris consortium, 54:

"Universalitatea fără frontiere este orizontul propriu al evanghelizării, propulsată interior de avântul misionar şi aceasta ca un răspuns explicit şi fără echivoc la porunca lui Cristos: «Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura». Însăşi credinţa şi misiunea de evanghelizare a familiei creştine înseamnă misionarism. Sacramentul căsătoriei, care reia şi propune misiunea de a apăra şi răspândi credinţa, îi face pe soţii de familie şi pe părinţii creştini martori ai lui Cristos «până la marginile pământului», adevăraţi şi proprii misionari ai iubirii şi ai vieţii.

O anumită formă de activitate misionară poate fi dezvoltată şi în interiorul familiei. Şi aceasta se face atunci când unul dintre membri este fără credinţă ori nu o practică permanent în viaţă. În acest caz, ceilalţi, care locuiesc împreună cu el, trebuie să-i ofere o mărturie trăită a credinţei, mărturie care să-l stimuleze şi să-l susţină pe drumul care duce la o deplină adeziune la Cristos Mântuitorul.

Animată de spiritul misionar, chiar în sânul ei, mica biserică domestică - familia este chemată să fie semn luminos al prezenţei lui Cristos şi al iubirii sale pentru cei care «stau departe», pentru familiile care nu trăiesc corect credinţa lor: familia care crede este chemată ca «prin pilda şi mărturia vieţii ei» să lumineze «pe cei care caută adevărul».

Aşa cum a fost familia misionară a soţilor Aquila şi Priscilla din primele zile ale Bisericii, tot la fel Biserica mărturiseşte astăzi neîncetat înflorirea nouă a credinţei prin prezenţa soţilor şi a familiilor creştine care, cel puţin pe o anumită perioadă de timp, merg în ţările de misiune pentru a vesti evanghelia, slujind omul cu iubirea lui Isus Cristos.

Familiile creştine aduc o contribuţie deosebită la cauza misionară a Bisericii cultivând vocaţiile misionare în mijlocul copiilor lor şi, mai general, prin opera educativă care «îi pregăteşte pe copiii lor, chiar din tinereţe, să recunoască iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii»" (FC 54).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.