SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 7, 03.12.2003
Isus Cristos milostiv cu cei neputincioşi (Mt 8,1-9,34)

Imediat după surprinzătoarea şi fermecătoarea predică a lui Isus Cristos de pe munte, evanghelistul Matei, încercând să dea autenticitate şi crezare celor spuse de Domnul, ni-l prezintă în lucrarea de mântuire prin intermediul minunilor şi vindecărilor.

În capitolele 8,1-9,34, Isus Cristos este în mijlocul mulţimii şi caută să o vindece de toate relele sufleteşti şi trupeşti. În aceste pericope evanghelice găsim, următoarele fapte: vindecarea unui lepros (cf. Mt 8,1-4), vindecarea servitorului centurionului (cf. Mt 8,5-13), vindecări în oraşul Cafarnaum (cf. Mt 8,14-17), exigenţele vocaţiei creştine (cf. Mt 8,18-22), liniştirea furtunii (cf. Mt 8,23-27), vindecarea posedaţilor de diavol din ţinutul gadarenilor (cf. Mt 8,28-34), vindecarea unui paralitic (cf. Mt 9,1-8), chemarea lui Matei (cf. Mt 9,9-13), discursul despre post (cf. Mt 9,14-17), vindecarea unei femei şi învierea fiicei unui înalt funcţionar (cf. Mt 9,18-26), vindecarea a doi orbi (cf. Mt 9,27-31) şi vindecarea unui mut (cf. Mt 9,32-34). În toate aceste pericope evanghelice găsim puterea lui Isus Cristos sintetizată în cuvintele: "Îndurare vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt 9,13).

La o privire atentă a acestei secţiuni scripturistice se poate observa unitatea literară şi tematica bine definită a textului, iar paralelismul dintre Mt 4,23 şi Mt 9,35 întăreşte afirmaţia, deja făcută, că evanghelistul Matei creează intenţionat pasaje strâns legate între ele pentru a-l prezenta cititorilor săi pe Isus Cristos, atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca cel care are toată puterea de a vindeca şi învăţa. În aceste două capitole evanghelistul Matei dedică spaţiu activităţii lui Isus Cristos şi oferă creştinilor o cateheză pentru a educa credinţa lor şi pentru a-i însufleţi în perseverenţa lor în a-l urma pe Isus, Domnul şi Mântuitorul lor.

Adunând toate faptele minunate ale lui Isus Cristos din această secţiune, suma totală devine zece: zece "lucrări", zece minuni. Acest număr, pe fondul tradiţiei scripturistice şi juridice, ar putea lăsa să se întrevadă prezentarea lui Isus Cristos drept acela care realizează semnele mântuirii mesianice. Isus Cristos este comparat cu Moise care, în cartea Exodului, capitolele 7-14, săvârşeşte 10 semne minunate şi este considerat primul eliberator al lui Israel şi a cărui venire se aşteaptă în timpul mesianic. Plecând de la acest fapt, se poate observa că în realitate Isus Cristos va transmite discipolilor săi "puterea" sa de a alunga duhurile necurate şi "(...) de a vindeca orice boală şi orice neputinţă" (cf. Mt 10,1). Conotaţia mesianică a activităţii lui Isus Cristos ia o valenţă nouă în relectura pe care evanghelistul Matei o face în funcţie de problemele ce urmau să fie rezolvate în comunitatea mateiană. Într-adevăr, în comparaţie cu tradiţiile evanghelice ale lui Marcu şi Luca, evanghelistul Matei îşi concentrează întreaga atenţie asupra persoanei lui Isus Cristos, asupra cuvântului eficace al lui Isus Cristos, pentru a răspunde credinţei celor care se apropie de el pentru a obţine vindecarea dorită şi ajutorul său. Pentru a atinge aceste scop, el reduce la minimum elementele narative, elimină personajele secundare şi pune în evidenţă dialogul dintre Isus Cristos şi cel care crede, cel care are nevoie de milostivirea sa. În acest mod, povestirile miracolelor devin exemple care vor servi la iluminarea şi încurajarea credinţei în Isus Cristos pentru cei ce doresc să primească mântuirea în orice nevoie sau situaţie s-ar afla.

În acest context, putem situa şi familia creştină expusă la nenumărate încercări care, la prima vedere, sunt de netrecut şi, pentru a concretiza acest lucru, putem sublinia că o familie numeroasă trebuie să facă multe sacrificii; o educaţie creştină serioasă poate crea multe surse de prejudecată din partea omului contemporan şi a societăţii "moderne", care stigmatizează familiile ce practică viaţa de rugăciune şi de reculegere; alegerea vieţii pentru toţi copiii doriţi de ei, dar mai ales de Dumnezeu, îngrijirea întregii familii (bunici, copii, handicapaţi etc.) nu este un lucru la îndemâna tuturor. Respectarea părinţilor, repetarea valorilor creştine şi a discernământului vocaţional în faţa valurilor de laxism, luxurie şi voluptate etc, respectul pentru o viaţă de familie decentă şi în dialog permanent între membrii ei sunt văzute ca lucruri anacronice şi fără rezonanţă astăzi. La toate aceste preocupări ale familiei, Isus Cristos propune modelul omului în căutarea lui Dumnezeu şi adresează această chemare: "Urmează-mă" (Mt 9,9), iar urmarea lui înseamnă a te simţi mângâiat, protejat, ajutat, înţeles şi, în cele din urmă, de fapt, mântuit.

Pasajele scripturistice propuse spre analiză sunt, putem spune, providenţiale, deoarece Isus Cristos, prezentându-se omului în acţiunea sa creativă şi de vindecare, oferă fiecărui membru al societăţii în parte şi, poate, chiar mai mult, fiecărui membru al familiei, o nouă orientare, un nou mod de a vedea acest mare dar al vieţii familiale. Toţi cei vindecaţi de către Isus Cristos erau membrii unor familii total diferite, cu preocupări şi interese diferite, dar în faţa durerii, suferinţei, morţii, şi, în anumite cazuri, chiar al disperării, toţi caută un adăpost, un sprijin, o alinare pe care cu greu o poate da cineva din afara acelui cerc, acelui anturaj. Totuşi, venind la Isus Cristos, este de ajuns un singur cuvânt, un simplu gest, o intenţie a lui şi totul devine altfel, totul îmbracă o nouă formă: ceea ce era cu neputinţă înainte devine realitate. Tot în acelaşi fel, familiile care se lasă conduse de Duhul lui Dumnezeu, care înţeleg că a forma familia adevărată înseamnă a se lăsa conduse de adevăr, pace şi bunăvoinţă, acestea vor avea un drum de credinţă deosebit.

În Carta drepturilor familiei, în articolul al doilea, se menţionează:

• căsătoria nu poate fi încheiată dacă nu exprimă liberul şi deplinul consens al soţilor exprimat în mod legal;

• ţinând la respectul datorat rolului tradiţional al familiilor, în anumite culturi, pentru a călăuzi decizia fiilor lor, orice presiune care împiedică alegerea persoanei potrivite ca soţ sau ca soţie trebuie evitată;

• viitorii soţi au dreptul la libertate religioasă. De aceea, a impune ca prealabilă condiţie pentru căsătorie refuzul credinţei sau o profesiune de credinţă care ar fi contrară propriei conştiinţe, constituie o încălcare a acestui drept;

• soţii, prin complementaritatea naturală care există între bărbat şi femeie, se bucură de aceeaşi demnitate şi de drepturi egale cu privire la căsătorie.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.