SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 69, 02.03.2005
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,1-23,56) (III)
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Lc 23,13-56)

Această ultimă parte a celui de al XXIII-lea capitol al evangheliei relatează despre pătimirea, moartea şi înmormântarea lui Isus Cristos. Aceste pagini zguduitoare aducând sub privirea ochilor, dar şi a sufletului, momentele decisive ale mântuirii omului. Iată care sunt aceste pericope scripturistice: condamnarea lui Isus Cristos la moarte (cf. Lc 23,13-25), drumul parcurs de Isus Cristos până pe Golgota (cf. Lc 23,26-32), răstignirea lui Isus Cristos (cf. Lc 23,33-42), moartea lui Isus Cristos (cf. Lc 23,44-49), înmormântarea lui Isus Cristos (cf. Lc 23,50-56).

La prima înfăţişarea a lui Isus Cristos în faţa lui Ponţiu Pilat atmosfera era destul de tensionată, însă guvernatorul a considerat că este mai bine să nu se amestece în treburile religioase şi politice ale evreilor, expediindu-l pe Isus Cristos la regele Irod. În timpul celei de a doua audienţe, el îşi schimbă atitudinea, deoarece alături de arhierei şi cărturari se alătură şi poporul, iar prin această faptă bariera care până în acel moment reţinea autorităţile religioase să-l ucidă pe Isus Cristos se ridică: poporul nu mai este de partea lui Isus Cristos, ci de partea adversarilor săi (cf. Lc 23,13-25). Chiar dacă în întreaga sa luare de poziţie Ponţiu Pilat se contrazice, chiar dacă mulţimea care a fost alături de Isus Cristos în momentul în care el predica, vindeca şi făcea minuni, nu-şi justifică renegarea chiar dacă până şi cei care-i doreau moartea nu reuşesc să-i găsească motive adevărate şi sunt mereu în contradicţie, cu toate acestea Isus Cristos este condamnat la moarte!

Pasajul scripturistic care vorbeşte despre drumul parcurs de Isus Cristos până la locul de execuţie este foarte sărac în elemente, ceea ce duce la impresia că autorităţile iudaice sunt responsabile de întreg supliciul pe care l-a îndurat (cf. Lc 23,26-32). Întreaga scenă este înţesată de diferite elemente care, într-un fel sau altul, participă la drama sfârşitului său uman: Simon din Cirene, femeile care plâng, tâlharul care îşi recunoaşte vina şi cere îndurare de la Dumnezeu etc. Prin cuvintele şi atitudinea sa Isus Cristos lasă să se înţeleagă că întreaga profeţie privind viaţa şi activitatea sa se împlineşte în acele momente şi că locuitorii Ierusalimului, împreună cu autorităţile religioase şi civile, nu au putut să recunoască venirea Fiului Omului în mijlocul lor. Avertismentul cu care se încheie acest pasaj este unul dramatic: dacă cu cel Drept şi Sfânt aşa se comportă omul, ce se va întâmpla când omul se va prezenta în faţa lui Dumnezeu, Dreptatea şi Adevărul prin excelenţă?

Răstignirea lui Isus Cristos, care are loc pe Vârful Căpăţânii, este prezentată cu puţine detalii, de fapt, nici nu se vorbeşte, ca în celelalte evanghelii, despre modalitatea în care a avut loc aceasta, ci doar despre faptul că ea a avut loc (cf. Lc 23,33-43). Ceea ce evanghelistul Luca scoate în evidenţă sunt câteva detalii care fac lumină asupra anumitor sensuri ascunse ale pătimirii şi morţii lui Isus Cristos. Prezenţa, alături de Isus Cristos, a unor delicvenţi, bătaia de joc a celor care-l răstignesc, a autorităţilor religioase, a soldaţilor, toate la un loc dovedesc faptul că în el se împlinesc toate profeţiile Vechiului Testament şi că numai aceia care vor asculta cuvântul său şi se vor lăsa cuprinşi de iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu se pot mântui. În tot acest haos al răstignirii găsim un glas timid, dar sigur: cel al lui Isus Cristos care iartă, care recomandă pe om milostivirii lui Dumnezeu Tatăl. De asemenea, cel care a ştiu să-i asculte rugăciunea de pe cruce este un tâlhar, un delicvent, care, prin această atitudine, se mântuieşte!

În povestirea morţii lui Isus Cristos (cf. Lc 23,44-49) apar două elemente impresionante care transmit sensul profund al acelui eveniment extraordinar: soarele se întunecă şi catapeteasma templului se sfâşie în două. Cele două semne indică sfârşitul iminent al acestui veac şi al aşteptării mântuirii, deoarece moartea lui Isus Cristos permite omenirii să treacă de la cultul templului la cultul în Duh şi adevăr. Înainte de a muri Isus Cristos se adresează Tatălui cu cuvintele unui psalm (cf. Ps 22,2), cuvinte ce exprimă încrederea totală a Fiului în Tatăl său. Această încredere trebuie să fie imitată de cei care doresc să-l urmeze pe Dumnezeu în decursul istoriei. După moartea sa cei care au asistat la această scenă, cât şi cei care îl urmaseră în timpul vieţii sale pământeşti îl recunosc drept Fiu al Lui Dumnezeu şi îşi recunosc marea lor vină. Nevinovăţia celui răstignit provoacă, în cele din urmă, remuşcarea poporului şi contemplarea lui Isus Cristos.

Episodul înmormântării lui Isus Cristos (cf. Lc 23,50-56) surprinde prin faptul că alături de trupul fără viaţă nu se găseşte nici unul dintre discipolii săi. Înmormântarea sa îl aduce în prim plan pe Iosif din Arimateea, om drept şi bun, care cu multă îndrăzneală îi cere lui Pilat trupul pentru a fi înmormântat. În această povestire a înmormântării lipsesc elementele specific funebre, deoarece nu se vorbeşte nici despre spălarea trupului, nici despre ungerea sa cu miresme, după cum era obiceiul, ci, pur şi simplu, se vorbeşte despre înmormântare într-un mormânt nou şi curat. De asemenea, se face aluzie la ziua sâmbetei şi la prezenţa unor femei, care, ulterior, vor fi martorii învierii sale.

În faţa atâtor evenimente sentimentele sufletului nostru pot fi diferite şi numeroase: compasiune, mustrare, pietate, convertire... Desigur că fiecare dintre noi avem posibilitatea ca pentru câteva momente să ne oprim din forfota vieţii pentru a-l descoperi pe Isus Cristos şi pentru a-i meditat cuvintele şi faptele mântuitoare.

Viaţa noastră de familie poate să se asemene deseori cu cele din urmă momente ale lui Isus Cristos, momente în care ni se prezintă modul în care a acţionat Fiul lui Dumnezeu pentru a ne mântui. Păcatul personal, răutatea, invidia, comoditatea... toate la un loc formează marea încercare prin care fiecare om trebuie să treacă pentru a ajunge la ziua mare a învierii. Dacă dorim să fim alături de Isus Cristos nu putem face altceva decât să-i urmăm paşii şi să-i aşteptăm învierea.

Familiaris consortium, 52:

"În măsura în care familia creştină primeşte evanghelia şi se maturizează în credinţă, ea devine evanghelizatoare. Să mai ascultăm încă o dată pe papa Paul al VI-lea: «Familia, ca şi Biserica, trebuie să fie un spaţiu în care este transmisă Evanghelia şi de unde iradiază Evanghelia. Deci, în intimitatea unei familii conştientă de această misiune, toţi componenţii familiei evanghelizează şi sunt evanghelizaţi. Părinţii, nu numai că transmit copiilor evanghelia, ei pot primi de la ei evanghelia trăită adânc. O astfel de familie devine evanghelizatoare pentru multe familii în ambientul unde-şi desfăşoară activitatea».

Aşa cum au amintit părinţii sinodali, reluând apelul lansat la Puebla, viitoarea evanghelizare depinde în mare parte de biserica domestică - familia. Această misiune apostolică a familiei este însămânţată la botez şi primeşte de la harul sacramental al căsătoriei o nouă forţă pentru a transmite credinţa, pentru a sfinţi şi transforma societatea actuală după planul lui Dumnezeu.

Familia creştină, mai ales astăzi, are vocaţia specială de a fi martoră a legământului învierii lui Cristos, prin iradierea constantă a bucuriei iubirii şi a siguranţei speranţei, de care trebuie să dea mărturie:«Familia creştină proclamă cu glas viu virtuţile prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu şi speranţa în viaţa fericită».

Necesitatea absolută a catehezei familiale este cerută cu mai multă tărie în anumite împrejurări, pe care biserica le întâlneşte în diferite locuri şi anume: «acolo unde legislaţia antireligioasă interzice educaţia în credinţă sau acolo unde necredinţa ori secularismul fac imposibilă o adevărată creştere religioasă, această «biserică domestică» rămâne unicul ambient, unde copii şi tineri pot primi o catehizare autentică»" (FC 52).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.