SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 68, 23.02.2005
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,1-23,56) (II)
Arestarea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,39-23,12)

Discursul de adio al lui Isus Cristos se încheie în sala cinei şi acţiunea se reia în ambientul Muntelui Măslinilor, loc unde se va petrece arestarea sa şi, în continuare, vom vedea la ce batjocură va fi supus. Structurarea acestei analize este următoarea: Isus Cristos pe Muntele Măslinilor (cf. Lc 22,39-46), arestarea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,47-53), renegarea lui Petru (cf. Lc 22,54-62), batjocorirea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,63-65), Isus Cristos înaintea Sinedriului (cf. Lc 22,66-71), Isus Cristos înaintea lui Pilat (cf. Lc 23,1-7), Isus Cristos înaintea lui Irod (cf. Lc 23,8-12).

Această primă desfăşurare a evenimentelor are două secvenţe: în prima, se relatează rugăciunea şi agonia lui Isus Cristos pe Muntele Măslinilor (cf. Lc 22,39-46), iar a doua ne relatează arestarea sa (cf. Lc 22,47-53).

Amintirea faptului că Isus Cristos obişnuia să se roage şi că împreună cu el erau şi apostolii săi ne duce cu gândul la coerenţa activităţii sale publice în care a căutat mereu să îmbine acţiunea cu rugăciunea. De fapt, rugăciunea din timpul încercării de pe Muntele Măslinilor foloseşte, mai ales, pentru a-i îndemna pe apostoli şi, mai târziu, pe creştinii din toate timpurile, să imite modul în care Isus Cristos se adresează Tatălui şi, de asemenea, ne învaţă că din orice rău se poate extrage un bine.

Într-o a doua fază, în scenă intră şi adversarii săi (cf. Lc 22,47-53), într-un prim moment, neidentificaţi: doar un singur nume este amintit, cel al lui Iuda, unul dintre apostolii săi! Chiar şi în această situaţie extremă, Isus Cristos nu caută să-i învinovăţească sau să le facă rău, ci îi înconjoară cu multă compasiune, folosindu-se de cuvinte şi de vindecări. Pentru cititorul creştin al primului veac, atitudinea lui Isus Cristos este un model, deoarece, în faţa persecuţiilor, în faţa violenţei şi a urii iscate împotriva creştinilor, evanghelistul Luca le propune chipul lui Isus Cristos înţelegător şi milostiv. Lupta dintre Isus Cristos şi diavol se intensifică o dată cu apropierea de Golgota.

În faţa autorităţii religioase iudaice iese la iveală pornirea năvalnică a omului spre răzbunare, neînţelegere şi invidie. Versetele care încheie acest al XXII-lea capitol al Evanghelie sfântului Luca ne demonstrează cu prisosinţă acest fapt (cf. Lc 22,54-71).

Povestirea prezentării lui Isus Cristos înaintea autorităţii religioase iudaice este viu colorat de către evanghelist şi, într-un mod cuprinzător, el trece în revistă episoade cutremurătoare: renegarea lui Petru (cf. Lc 22,54-62), batjocorirea lui Isus Cristos profetul (cf. Lc 22,63-65) şi judecarea sa de către Sinedriu (cf. Lc 22,66-71).

Apostolul Petru se găseşte în centrul primului pasaj scripturistic, a cărui pregătire, îl găsim deja în schimbul de cuvinte pronunţate de Isus Cristos anterior (cf. Lc 22,54-62). Tripla renegare a lui Petru demonstrează faptul că evoluţia în credinţă este un proces de durată şi că nu ajung doar bunele intenţii şi sentimentele. Privirea lui Isus Cristos este grăitoare şi-l conduce la recunoaşterea condiţiei sale de om păcătos. Legătura dintre Isus Cristos şi Petru, întreruptă la un moment dat de trădare şi de frică, se va transforma într-o declaraţie publică de adeziune şi de dăruire de sine (va muri pentru el) începând cu ziua de Rusalii.

Batjocura la care este supus Isus Cristos de către gărzile venite să-l aresteze (cf. Lc 22,63-65) pare a fi o încălcare grosolană a bunului simţ. Până mai ieri, aceşti oameni au venit să-l asculte, iar acum îl bat şi-l batjocoresc: ei nu se îngrijesc să afle adevărul, ci caută să fie pe placul autorităţilor.

Judecarea pregătită de autorităţile religioase iudaice ale timpului este din start o farsă (cf. Lc 22,66-71): spunem acest lucru, deoarece destinul lui Isus Cristos se hotărâse: el trebuia să moară. Isus Cristos este adus de la casa marelui preot în incinta Sinedriului, unde va avea loc judecata şi unde nu găsim nici un martor: singurii protagonişti ai acestei povestiri sunt Isus Cristos şi membrii Sinedriului. După mai multe provocări, Isus Cristos îşi dezvăluie identitate, iar adunarea îl condamnă la moarte deoarece a spus adevărul despre sine şi despre Tatăl său şi datorită acestui fapt va fi dat în mâinile păgânilor.

În faţa guvernatorului Ponţiu Pilat şi în faţa regelui Irod (cf. Lc 23,1-12) atitudinea lui Isus Cristos nu se schimbă: el a venit să aducă adevărul, să-l mărturisească, chiar cu preţul vieţii sale. Isus Cristos apare în faţa lui Ponţiu Pilat, reprezentantul autorităţii ocupante romane, care discută cu el şi cu autorităţile iudaice (cf. Lc 23,1-7) şi, după aceea, este condus în faţa regelui Irod căruia nu-i adresează nici un cuvânt (cf. Lc 23,8-12).

La prima apariţie înaintea lui Pilat, Isus Cristos este acuzat în legătură cu probleme politice, însă discuţia ia imediat o întorsătură mesianică: el este regele, Cristos cel aşteptat. Dându-şi seama de falsitatea acuzaţiilor membrilor Sinedriului, Pilat înţelege că nu este vorba despre politică, ci despre viaţa veşnică. La insistenţele lor, Pilat îl trimite pe Isus Cristos la regele Irod, căruia îi oferă posibilitatea să-şi exercite puterea jurisdicţională asupra acestui caz.

Atitudinea lui Isus Cristos, înaintea regelui Irod, este una surprinzătoare: împotriva atâtor acuzaţii, el nu răspunde (cf. Lc 23,8-12). Ignorând curiozitatea regelui şi înverşunarea arhiereilor şi a cărturarilor, Isus Cristos dă o lecţie de viaţă: în faţa minciunii, a dispreţului, a urii, răspunde cu tăcere, cu linişte interioară. De asemenea, în momentul în care suferă cea mai mare umilire şi este pe punctul de a fi condamnat la moarte, el reconciliază duşmanii.

O astfel de prezentare a lui Isus Cristos, trădat, batjocorit, învinovăţit, dispreţuit, este una foarte provocatoare pentru creştinul din toate timpurile. Cel care a venit să proclame Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea este dat pradă batjocurii umane.

Cu toate acestea, exemplul trăirii lui Isus Cristos este un model pentru familia creştină a zilelor noastre. De câte ori nu trăieşte şi ea aceste momente de criză, deoarece nu ştie să-şi ducă viaţa după preceptele lui Dumnezeu? Este suficient să privim şi vom observa că, dacă o familie practică viaţa de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu, dacă nu se lasă convinsă de mentalităţile timpului privind avortul, divorţul, laxismul moral, este considerată retrogradă şi condamnată la izolare. Totuşi, a fi creştin, a face parte din categoria fiilor lui Dumnezeu înseamnă a fi alături şi pentru Isus Cristos chiar şi pe drumul anevoios al renunţării.

Familiaris consortium, 51:

Luând parte la viaţa şi misiunea Bisericii, care ascultă cu religiozitate cuvântul lui Dumnezeu şi-l proclamă cu tărie, familia creştină împlineşte rolul său profetic, ascultând şi promovând cuvântul lui Dumnezeu, şi devine astfel, progresând zi de zi mai mult, comunitate care crede şi evanghelizează.

Şi soţilor şi părinţilor creştini li se cere ascultarea în credinţă: sunt chemaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, care le aduce minunata noutate - «vestea cea bună», - (evanghelia) a vieţii conjugale şi familiale, înzestrată de Cristos cu sfinţenie şi cu putere de sfinţenie. Într-adevăr, numai prin credinţă ei pot descoperi şi admira cu mulţumire demnitatea cea mai mare la care i-a chemat Dumnezeu, care a voit să înalţe căsătoria şi familia, constituindu-le semn şi loc al legământului de iubire dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Cristos Isus şi Biserică, mireasa sa.

Însăşi pregătirea pentru căsătoria creştină este un itinerar al credinţei, pentru că taina căsătoriei este ocazia privilegiată ca mirii să descopere şi să adâncească credinţa primită la botez şi hrănită cu educaţia creştină primită în familie. Sub acest aspect, ei recunosc şi aleg liber vocaţia de a trăi urmarea lui Cristos şi slujirea împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa de căsătorie.

Momentul solemn al credinţei soţilor este cuprins în celebrarea Sacramentului Căsătoriei care, în natura sa profundă, înseamnă proclamarea, în Biserică, a veştii bune despre iubirea conjugală. Este cuvântul lui Dumnezeu, care «descoperă» şi «împlineşte» planul înţelept şi plin de iubire, pe care Dumnezeu îl are faţă de soţi, chemaţi la participarea tainică şi reală chiar a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Dacă în sine celebrarea sacramentului căsătoriei înseamnă proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, întrucât există protagonişti şi celebranţi, ceremonia trebuie să fie o profesiune de credinţă făcută în Biserică şi cu Biserica, în comunitatea celor ce cred.

Această profesiune de credinţă cere ca să fie pregătită în cursul vieţii şi să fie trăită de soţi şi de familie: Dumnezeu i-a chemat pe soţi «la» căsătorie şi continuă a-i chema «în» căsătorie. În mijlocul faptelor vieţii şi cu faptele vieţii, cu greutăţile, problemele şi evenimentele existenţei de toate zilele, Dumnezeu vine la ei, le arată şi le propune exigenţele concrete ale participării lor la iubirea lui Cristos faţă de Biserică, în raport cu situaţia participării familiale, sociale şi ecleziale în care se află.

Descoperirea şi ascultarea de planul lui Dumnezeu trebuie să se facă «împreună» de către comunitatea conjugală şi familială prin experienţa umană a iubirii trăite în spiritul lui Cristos între soţi, între părinţi şi copii.

Pentru aceasta, aşa cum se întâmplă cu marea Biserică, la fel, mica biserică domestică, familia, are nevoie să fie mereu şi intens evanghelizată: de aici decurge datoria familiei creştine de a educa mereu pe copii în credinţă" (FC 51).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.