SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 67, 16.02.2005
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Lc 22,1-23,56) (I)
Instituirea Euharistiei (cf. Lc 22,1-38)

Relatarea pătimirii şi morţii lui Isus Cristos ocupă un amplu comentariu din partea evanghelistului Luca: el subliniază însemnătatea mântuitoare a jertfei lui Isus Cristos pe cruce, jertfă care va elibera omul şi omenirea din păcat şi moarte. Datorită importanţei pe care dorim să o dăm acestei secţiunii evanghelice vom împărţi în trei cele două capitole care vorbesc despre aceste evenimente: Lc 22,1-38 - instituirea Euharistiei, Lc 22,39-23,12 - arestarea lui Isus Cristos şi Lc 23,13-56 - pătimirea şi moartea lui Isus Cristos.

În prima parte a acestei secţiuni găsim multe argumente extraordinar de importante pentru viaţa sacramentală a vieţii creştinului, iar modul în care sunt prezentate evenimentele precedente jertfei supreme a lui Isus Cristos determină o grijă deosebită. Iată structurarea acestei prime părţi: complotul împotriva lui Isus Cristos (cf. Lc 22,1-6), pregătirea cinei pascale (cf. Lc 22,7-13), Cina de Paşti (cf. Lc 22,14-18), instituirea Euharistiei (cf. Lc 22,19-20), anunţarea trădării lui Iuda (cf. Lc 22,21-23), slujirea apostolilor (cf. Lc 22,24-27), răsplata promisă apostolilor (cf. Lc 22,28-30), prezicerea renegării lui Petru (cf. Lc 22,31-34), îndemnuri pentru timpul încercării (cf. Lc 22,35-38).

După ce Isus Cristos anunţase judecata şi condamnarea la distrugere a templului din Ierusalim şi a celor care o conduc, aceştia din urmă iau iniţiativa şi complotează împotriva lui Isus Cristos şi caută să-l condamne la moarte (cf. Lc 22,1-6). Sărbătoarea în timpul căreia erau consumate mâncărurile care nu conţineau dospitură şi mielul pascal se celebrau cu un pelerinaj la templu, moment în care participarea populară era intensă. Cunoscută fiind ascultătorilor săi importanţa Paştelui, evanghelistul Luca aminteşte faptul că cei care doreau să-l ucidă pe Isus Cristos nu puteau să facă aceasta datorită mulţimii care-l credea un mare profet. De fapt, lupta nu era dată între Isus Cristos şi mai marii religioşi ai timpului, ci între Isus Cristos şi păcatul din ei, care-i orbea, între Isus Cristos şi Satana care s-a împosedat în unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanu.

În introducerea povestirii ultimei cine, găsim foarte multe aluzii teologice. Pregătirea cinei pascale (cf. Lc 22,7-13) are loc după scena trădării lui Iuda Iscaritoteanu, iar povestirea din partea evanghelistului a ceea ce va urma ne va dezvălui profunda semnificaţie a Paştelui. Trimiţându-i pe Petru şi pe Ioan pentru a pregăti camera celebrării Paştelui, el alege pe cei doi apostoli, care formează nucleul comunităţii apostolilor, împreună cu Iacob, iar modul în care ei îşi îndeplinesc misiunea aminteşte de importanţa acestora în formarea viitoarei comunităţi creştine. De fapt, acest Paşte şi semnificaţia pe care Isus Cristos i-l va atribui corespund cu voinţa lui Dumnezeu Tatăl de a mântui lumea.

Cina Domnului şi discursul de adio, cu toate învăţăturile sale, este înglobat în următoarele pericope scripturistice, până la episodul din Grădina Măslinilor (cf. Lc 22,14-38). Această secţiune se deschide cu pericopa celebrării cinei pascale (cf. Lc 22,14-18), urmată de noua sa interpretare de către Isus Cristos (cf. Lc 22,19-20). Prin modul în care Isus Cristos îi iniţiază pe apostolii săi în celebrarea pascală, memorialul îi determină să se implice cu toate fiinţa lor în actul pe care-l celebrează, depăşind simpla amintire. Retrăirea experienţei eliberării îi permite lui Isus Cristos, parcă anticipând jertfa de pe cruce, eliberarea ultimă a omului de sub dominaţia păcatului. Isus Cristos realizează dorinţa sa cea mai intimă şi arzătoare: celebrarea cinei pascale, cină de adio, înainte de a pleca.

Dar ce se întâmplă cu adevărat cu cina pascală? Unde şi când devine ea deplină şi mântuitoare? În versetele 19-20 ale acestui capitol găsim deplina participare la cina pascală: Isus Cristos se jertfeşte odată pentru totdeauna ca să rămână veşnic în mijlocul nostru. Aici se găseşte locul reinterpretării cinei pascale din partea lui Isus Cristos, adică instituirea noii cine pascale a Domnului şi Dumnezeului nostru. Prin această instituire a Euharistiei, prin binecuvântarea pâinii şi a vinului, Isus Cristos renovează persoana umană şi scrie noua lege în inima fiecărui credincios: orice om care se va apropia de această jertfă neînsângerată îl va cunoaşte pe Dumnezeu şi va fi mântuit.

Discursul de adio continuă (cf. Lc 22,21-38) cu întreruperi. Într-un prim moment, Isus Cristos prezice trădarea unuia dintre cei care împart aceeaşi cină, chiar lângă pâinea şi vinul consacrat, care capătă o nouă semnificaţie. Totuşi, cu tot scandalul acestei trădări, Isus Cristos ştie că el face parte din planul divin de mântuire al lui Dumnezeu şi că din el nu este eliminată responsabilitatea umană.

Chiar în momentul în care Isus Cristos proclamă o faptă atât de gravă şi plină de încărcătură, apostolii se ceartă între ei pentru a stabili care este mare (cf. Lc 22,24-27). Iată ce preocupă gândurile lor, după ce au auzit, chiar de la începutul cinei, cum Isus Cristos îşi anunţă patima şi moartea şi că Fiul Omului va fi dat pe mâinile păcătoşilor pentru a fi ucis! De fapt, aici este punctul de plecare pentru un alt răspuns: cel care vrea să fie mare, să slujească pe toţi dezinteresat şi va primi adevărata răsplată: împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 22,28-30). Isus Cristos promite apostolilor, deoarece ei au rămas credincioşi mereu în încercări alături de el, că vor participa la puterea regală a lui Dumnezeu, putere ce le va fi conferită o dată cu învierea sa.

Şi tocmai în acest context de răsplată, în care se pune în prim plan autoritatea apostolică, Isus Cristos se adresează lui Simon Petru şi-i prezice fapta renegării (cf. Lc 22,31-34). Cu toate că Isus Cristos îl indicase doar şi făcuse o aluzie la primatul lui Simon Petru (cf. Lc 5,10) în care îi spunea că va fi primul mărturisitor al experienţei pascale (cf. Lc 24,34) şi că va fi principalul predicator al Bisericii din Ierusalim, îl mustră pentru aroganţa sa şi îl prezice căderea.

Discursul de adio şi cina pascală se încheie cu o directivă, cu câteva îndemnuri pentru timpul încercării (cf. Lc 22,35-38). Isus Cristos le aminteşte, pe scurt, de perioada fericită a "primăverii din Galileea", când, mergând în misiune cei doisprezece şi cei şaptezeci şi doi (cf. Lc 9,34; 10,4-8), fără a avea nimic, au beneficiat de grija lui Dumnezeu. Prin această amintire a faptelor din trecut şi prin prezenţa lor alături de el la această ultimă cină, Isus Cristos doreşte să le indice faptul că Dumnezeu nu-i va abandona niciodată şi că asistenţa sa, prin intermediul Duhului Sfânt, le va asigura continuitate şi mântuire, chiar şi în perioadele de criză şi de persecuţie.

Aceste minunate, dar profunde şi pătrunzătoare pericope scripturistice au menirea de a reaprinde în sufletele fiecărui creştin în parte şi, în mod cu totul deosebit, în familia creştină, o nouă dimensiune a trăirii vieţii creştine. Desigur că nu poate fi uşor să te raportezi la astfel de evenimente fără să recunoşti că de prea multe ori eşti un Iuda sau un Petru, însă în jurul Euharistiei, a iertării şi iubirii lui Isus Cristos, păcatele devin uitare...amănunte...istorie. Cu siguranţă, ele nu trebuie minimalizate, ci spovedite şi transformate în noi angajamente pentru trăirea creştină autentică.

Familiaris consortium, 50:

"Familia creştină este chemată să ia parte vie şi responsabilă la misiunea Bisericii, în mod propriu şi original, punându-se în serviciul Bisericii şi al societăţii, întrucât este o comunitate intimă de viaţă şi de iubire.

Dacă familia creştină este comunitate, ale cărei legături sunt reînnoite de Cristos prin credinţă şi sacramente, participarea la misiunea Bisericii trebuie să se realizeze în mod creator, adică soţii, în calitatea lor de pereche, părinţii şi copiii, întrucât formează gruparea chemată familie, trebuie să trăiască slujirea lor în folosul Bisericii şi al lumii. Ei trebuie să fie «o singură inimă şi un singur suflet» în credinţă, prin spiritul apostolic care îi animă şi prin colaborarea care îi obligă la operele de slujire a comunităţii ecleziale şi civile.

Familia creştină edifică împărăţia lui Cristos în istorie prin realităţile zilnice care privesc şi manifestă condiţia ei de viaţă. Iubirea conjugală şi familială, trăită în extraordinarele ei bogăţii de valori şi exigenţe de totalitate, unicitate, fidelitate şi fecunditate, se exprimă şi prin participarea familiei creştine la misiunea profetică, sacerdotală şi regală a lui Cristos Isus şi a Bisericii. Iubirea şi viaţa constituie pentru aceste motive, nucleul misiunii mântuitoare a familiei creştine în Biserică şi pentru Biserică.

Conciliul Vatican al II-lea aminteşte acest lucru: «Familia va oferi cu dăruire, în colaborare cu alte familii, propriile comori spirituale. Pentru aceasta, familia creştină, care se naşte din sacramentul Căsătoriei şi al Bisericii, trăind în iubire, cu fecunditate generoasă, cu unitatea şi fidelitatea soţilor şi cu cooperarea plină de iubire a tuturor membrilor ei, va arăta tuturor prezenţa vie a Mântuitorului lumii, precum şi natura genuină a Bisericii».

Aceasta fiind baza participării familiei creştine la misiunea eclezială, trebuie să lămurim acum conţinutul acestei participări sub aspectul triplu şi unitar al lui Cristos ca Profet, Preot şi Împărat, prezentând pentru aceasta familia creştină în misiunea ei de: comunitate care crede şi evanghelizează; comunitate în dialog cu Dumnezeu; comunitate în serviciul omului" (FC 50).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.