SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 66, 09.02.2005
Discursul escatologic (cf. Lc 21,5-38)

Tema dominantă a celui de al XXI-lea capitol al evangheliei sfântului Luca este centrată pe discursul escatologic al lui Isus Cristos. Chiar dacă este alcătuit din mai multe pericope scripturistice, acest capitol oferă cititorului "lungul drum al eliberării" omului de sub domnia păcatului. Vom analiza, rând pe rând, următoarele pasaje: anunţarea distrugerii templului (cf. Lc 21,5-7), semnele sfârşitului (cf. Lc 21,8-19), distrugerea Ierusalimului (cf. Lc 21,20-24), venirea Fiului Omului (cf. Lc 21,25-28), parabola smochinului (cf. Lc 21,29-33), îndemnul la veghere (cf. Lc 21,34-38).

După ce a rostit în faţa discipolilor săi un prim discurs apocaliptic cu privire la viitorul Ierusalimului (cf. Lc 17,22-37), Isus Cristos le propune un al doilea discurs, mult mai amplu. În ambientul templului, discursul este public, chiar dacă el este destinat, în primul rând, viitorilor săi credincioşi. El le explică acestora că istoria popoarelor nu este fără sens, deoarece Dumnezeu o conduce către sfârşitul pregătit de el.

Punctul de plecare al învăţăturii sale escatologice este observaţia pe care unii o făceau cu privire la ornamentul templului (cf. Lc 21,5-7). Tocmai de aici Isus Cristos reia oracolul profetic pronunţat anterior referitor la templu (cf. Lc 19,44) şi încearcă să le dea un răspuns acelora care îl întreabă în legătură cu momentul distrugerii sale şi despre semnul care va anunţa inevitabil acest fapt. Cu această ocazie, evanghelistul Luca notează că Isus Cristos face o cateheză cu privire la faptul că pentru viitorii creştini distrugerea templului este strâns legată cu parusia, cu întoarcerea glorioasă a Fiului Omului, care va veni să judece universul şi să inaugureze Împărăţia lui Dumnezeu în mod definitiv.

Înainte de a intra în miezul argumentului, Isus Cristos începe cu un discurs preliminar, cu un dublu avertisment şi cu indicarea semnelor sfârşitului (cf. Lc 21,8-19). Ascultătorilor săi Isus Cristos le sugerează să nu se lase păcăliţi de primii veniţi care, folosindu-se de numele lui Mesia, vor căuta să-i inducă în eroare. Avertismentul pe care-l dă Isus Cristos este unul destul de serios, deoarece atât apariţia multor impostori şi falşi mesia, cât şi evenimentele istorice sunt doar fenomene periodice care nu au alt scop decât să ţină trează credinţa omului: ei nu trebuie să aibă teamă, sunt în mâna şi sub protecţia lui Dumnezeu! De fapt, aceste evenimente se inserează în planul lui Dumnezeu şi nu sunt lipsite de semnificaţie pentru credincios. Persecuţiile sunt primele care se verifică şi se înfăptuiesc în istorie, chiar din primele zile ale apariţie Bisericii creştine: tocmai pentru acest motiv, Isus Cristos se preocupă să-i încurajeze pe creştini pentru a rezista tentaţiilor de apostazie. Şi tot pe această linie, după ce le explică sensul persecuţiilor, Isus Cristos îi întăreşte şi-i invită la statornicie, deoarece aceia care vor şti să învingă adversităţile lumii vor primi Împărăţia lui Dumnezeu.

Începând cu versetele 20-24 ale evangheliei sale, în care se vorbeşte de distrugerea Ierusalimului, Isus Cristos indică faptul că în momentul în care cetatea va fi asediată sfârşitul templului este aproape. Orice pretext pentru a îndepărta acest eveniment este inutil: plângerea lui Isus Cristos asupra Ierusalimului va fi reînnoită pe drumul către Golgota (cf. Lc 23,28-31).

Continându-şi discursul escatologic, Isus Cristos vorbeşte despre distrugerea Ierusalimului, a templului şi despre venirea Fiului Omului (cf. Lc 21,25-28). El conferă o coloratură escatologică cuceririi şi devastării cetăţii din partea păgânilor şi la această dezolare vor participa chiar şi elementele naturii. Ordinea cosmică va fi zdruncinată, ca şi cum s-ar întoarce la haosul primordial care indică sfârşitul istoriei. Aceste evenimente preced iminent parusia Fiului Omului care, chiar dacă este doar amintită, fără a fi descrisă cu lux de amânunte, va veni fără îndoială.

După ce a explicat câteva aspecte ale venirii sale escatologice, Isus Cristos a oferit un comentariu care devine cheia de interpretare a discursului, legând evenimentele prezente de cele viitoare. Parabola smochinului (cf. Lc 21, 29-33), explicată de Isus Cristos, formează o concluzie asupra autorităţii sale profetice şi întăreşte valabilitatea promisiunii mesianice făcută de Dumnezeu şi înfăptuită în Fiul său, Isus Cristos.

Discursul escatologic se încheie cu un îndemn la veghere şi la rugăciune (cf. Lc 21,34-38). În această pericopă sunt trasate directive clare şi precise, din partea lui Isus Cristos, discipolilor săi: atenţie la preocupările exagerate pentru bunurile materiale, la neglijarea vieţii morale şi la practicarea vieţii religioase. Doar curajul de a-l aştepta pe Fiul Omului în rugăciune, veghere şi viaţă curată poate asigura prezenţa creştinului în Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care este deja venită prin Fiul său.

Dense şi pline de însemnătate sunt pericopele acestui capitol, deoarece ele ne avertizează cu privire la multe sincope ale vieţii religioase ale creştinului din ziua de azi şi, în mod deosebit, ale familiei creştine.

După cum se ştie foarte bine, multe pot fi semnele timpului în care trăim, în sensul că de prea multe ori ne lăsăm conduşi de sentimente, de încercări, de prejudecăţi şi nu dăm importanţa cuvenită trăirii autentice a credinţei noastre. Multe superstiţii, multe îndoieli, multe nelinişti ajung să sufoce bunul mers al comunităţii umane şi familiale. Acest îndemnuri ale lui Isus Cristos legate de veghere, de rugăciune, de perseverenţă şi de ascultare trebuie să-şi găsească loc în sufletul fiecăruia dintre membrii familiei.

Familiaris consortium, 49:

"Printre rolurile fundamentale ale familiei creştine se află şi rolul eclezial, adică familia este în serviciul edificării împărăţiei lui Dumnezeu în istorie prin participarea la viaţa şi misiunea Bisericii.

Pentru a înţelege mai bine baza, conţinutul şi caracteristicile acestei participări, trebuie studiate adânc legăturile multiple şi profunde care leagă Biserica de familia creştină, făcând din familie o «biserică în miniatură» (ecclesia domestica), aşa încât familia, în felul ei, să fie imaginea vie şi reprezentarea istorică a misterului însuşi al Bisericii.

În primul loc se află Biserica, mama care dă viaţă, educă şi edifică familia creştină, împlinind misiunea de mântuire pe care a primit-o de la Domnul său. Prin proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Biserica revelează familiei creştine adevărata sa identitate, adică ceea ce ea este şi trebuie să fie după planul lui Dumnezeu. Prin celebrarea sacramentelor, Biserica îmbogăţeşte şi întăreşte familia creştină cu harul lui Cristos, în vederea sfinţirii ei pentru gloria Tatălui; iar prin proclamarea reînnoită a poruncii noi a iubirii, Biserica însufleţeşte şi călăuzeşte familia creştină la slujirea iubirii, pentru ca să imite şi să reînvie aceeaşi iubire de dăruire şi de sacrificiu, pe care Cristos Isus o nutreşte pentru întreaga omenire.

La rândul ei, familia creştină este inclusă în misterul Bisericii până la nivelul în care ia parte, în felul ei, la misiunea de mântuire proprie Bisericii: soţii şi părinţii creştini, în puterea sacramentului, «au în starea lor de viaţă şi în funcţia lor, darul propriu în mijlocul poporului lui Dumnezeu». De aceea, nu numai că «primesc» iubirea lui Cristos, devenind comunitate «mântuită», dar sunt chemaţi să «transmită» fraţilor aceeaşi dragoste a lui Cristos, devenind în felul acesta comunitate «care mântuieşte».

În acest fel, familia creştină, în timp ce este opera şi semnul fecundităţii supranaturale a Bisericii, devine simbol, mărturie şi participare la maternitatea Bisericii" (FC 49).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.