SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 65, 02.02.2005
Activitatea lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. Lc 19,28)-21,4) (II)
Isus Cristos în faţa autorităţii religioase umane (cf. Lc 20,1-21,4)

Această a doua parte a activităţii lui Isus Cristos la Ierusalim este legată de discursul pe care el îl susţine în faţa autorităţilor religioase ale timpului şi de anticiparea învierii sale, aceasta făcându-se prin discuţia pe care o are cu saduceii. Structurarea întregii secţiuni propuse spre analiză este următoarea: autoritatea lui Isus Cristos (cf. Lc 20,1-8), parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Lc 20,9-19), tributul cuvenit împăratului (cf. Lc 20,20-26), saduceii şi învierea (cf. Lc 20,27-40), originea lui Mesia (cf. Lc 20,41-44), ipocrizia cărturarilor (cf. Lc 20,45-47), ofranda văduvei (cf. Lc 21,1-4).

După ce a purificat templul de vânzători, Isus Cristos începe o adevărată catehizare în casa lui Dumnezeu, iar acest fapt i-a atras invidia şi opoziţia cărturarilor şi fariseilor. Tocmai în acest sens, într-una din zile, pe când predica în templu, au venit la el arhiereii şi cărturarii timpului şi l-au întrebat cu ce autoritate proclamă el vestea cea bună a mântuirii (cf. Lc 20,1-8). Isus Cristos nu le răspunde direct şi pare că nici nu contestă autoritatea interlocutorilor săi, însă, la rândul său, îi provoacă la discuţie printr-o întrebare legată de apostolatul lui Ioan Botezătorul: autoritatea apostolatului său venea de la Dumnezeu, sau era consecinţa activităţii pur umane şi a carismei sale? Adversarii lui Isus Cristos înţeleg imediat că este o capcană şi, prefăcându-se că nu înţeleg şi asumându-şi o atitudine defensivă, nu-l acuză de nici un rău pe Ioan Botezătorul şi, indirect, nici pe Isus Cristos. Răspunsul pe care Isus Cristos îl dă acestui grup prefigurează comportamentul său din timpul procesului, în care va lăsa competenţa judecării sale originii divine şi nu oamenilor.

Parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Lc 20,9-19), pe care Isus Cristos o povesteşte poporului prezent în templu, este cu greu digerată de către autoritatea religioasă a lui Israel, care va căuta să-l ucidă tocmai datorită faptului că el îşi atribuie caracteristici mesianice şi divine. În lumina mesajului profetic al lui Isus Cristos, condamnarea sa la moarte şi aluzia la distrugerea templului din Ierusalim, interpretarea universalistă a mântuirii omenirii şi includerea păgânilor în sfera mântuirii, îi va conduce pe conducătorii religioşi la o adversitate deschisă faţă de Isus Cristos. Destinat să reveleze planul ascuns al lui Dumnezeu, în legătură cu mântuirea omenirii, Isus Cristos le va descoperi definitiv misiunea activităţii sale în momentul învierii.

În ceea ce priveşte tributul cuvenit împăratului (cf. Lc 20,20-27), Isus Cristos dă un răspuns pozitiv celor care veniseră să-l atragă în cursă şi să-l învinuiască de revoltă împotriva imperiului roman. Atacul frontal pe care cărturarii şi fariseii l-au întreprins împotriva lui Isus Cristos a dat greş; de aceea, au trimis un grup să-l întrebe dacă este permis să dea tribut împăratului şi, în acest mod, să-l acuze de lipsă de patriotism sau de revoltă. Însă, spre surprinderea lor, Isus Cristos le mai dă încă o lecţie în ceea ce priveşte şcoala vieţii. Răspunsul său nu este o încercare de a scăpa din cursa pe care doreau să i-o întindă, ci un răspuns corect şi limpede: el le indică faptul că, înainte de toate, trebuie dat primatul lui Dumnezeu, pe care nu-l poate pune pe aceeaşi treaptă cu puterea politică, şi, după aceea, fiecare să-şi plătească dările faţă de stat.

Văzând fariseii şi cărturarii că planurile lor au fost zădărnicite, întră în scenă saduceii, acel grup religios care neagă învierea (cf. Lc 20,27-40). Nici atitudinea acestora nu era una cu scop religios, adică de a afla adevărul în ceea ce priveşte învierea, ci una de învinuire şi de condamnare. Aceşti oameni ştiu foarte bine că Isus Cristos, cum de altfel fariseii şi majoritatea poporului, crede în înviere. Prin silogismul lor, sau cel puţin aşa au crezut ei, voiau să demonstreze absurditatea acestei credinţe şi aberaţia acelora care propovăduiau acest adevăr, în speţă, Isus Cristos. Răspunsul pe care el îl dă acestora este articulat în două reprize. Într-un prim răspuns, refuzând reprezentările pitoreşti ale şcolii rabinice în ceea ce priveşte condiţia celor înviaţi, Isus Cristos începe să-şi expună punctul de vedere referitor la concepţia despre înviere. Există o diferenţă radicală între viaţa pământească şi viaţa nouă a celor care vor fi găsiţi vrednici de moştenirea vieţii veşnice şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Într-un al doilea răspuns, Isus Cristos afirmă realitatea învierii, fundamentând-o printr-un pasaj scripturistic (cf. Ex 3,6). Ideea fundamentală pe care se baza această concepţie este aceea a fidelităţii lui Iahve, a lui Dumnezeu faţă de toţi aleşii săi: moartea, care este duşmanul vieţii şi al lui Dumnezeu, nu poate fi împotriva fidelităţii lui Dumnezeu şi împotriva alianţei pe care el a încheiat-o cu neamul omenesc, imediat după căderea omului în păcat.

Originea lui Mesia, sau definiţia cristologică prin care se defineşte faptul că Cristos este Fiul lui David, reprezintă ideea centrală a acestei pericope scripturistice a evanghelistului Luca (cf. Lc 20,41-44). După ce iniţiativa de a trata probleme religioase le-a revenit, rând pe rând, cărturarilor, fariseilor şi saduceilor, Isus Cristos îi provoacă la o discuţie asupra descendenţei sale davidice. Cei care citesc aceste rânduri nu pot avea nici o îndoială în ceea ce priveşte această descendenţă davidică a lui Isus Cristos, deoarece salutul îngerului adresat Sfintei Fecioare Maria, genealogia sa, naşterea Mântuitorului într-o cetate a lui David, mesajul transmis de către îngeri păstorilor, numindu-l Mesia şi Domn, recunoaşterea din partea orbului din naştere drept fiu al lui David întăresc cele afirmate. Totuşi, atitudinea lui Isus Cristos răstoarnă toate pronosticurile şi toate concepţiile privitoare la un Mesia politic şi naţionalist şi deschide larg poarta către un Mesia religios, blând şi gata să-şi dea viaţa pentru cei pe care doreşte să-i mântuiască. Credinţa Bisericii trebuie să treacă dincolo de barierele construite de ideologii şi de oameni şi să unească credinţa pascală cu credinţa lui Israel, deoarece, în dimineaţa Paştelui, Dumnezeu unul şi Întreit se revelează ca fiind Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Admonestarea cărturarilor de către Isus Cristos (cf. Lc 20,45-47) este o consecinţă a atitudinii lor, contrară aceleia a oamenilor care pun în practică învăţătura primită de la Dumnezeu. Responsabilitatea conducătorilor religioşi este mult mai mare, deoarece, primind de la Dumnezeu darul de a-l face cunoscut şi de a-l slujii, cei care se îndepărtează de el sau se complac în lucrurile şi bogăţiile trecătoare vor primi o condamnare mai aspră.

Nici nu termină bine de pronunţat această sentinţă că, iată, o văduvă oferă lui Dumnezeu darul ei: două monede, de fapt, întreaga sa avere! Şi în acest caz, Isus Cristos avertizează pe ascultătorii săi asupra faptului că este foarte uşor să ne înşelăm, lăsându-ne pradă aparenţelor. Ceea ce este important în atitudinea omului care se lasă călăuzit de Dumnezeu este nu numai ceea ce oferă, ci modalitatea şi intenţia sa.

Densitatea mesajului scripturistic ascuns în aceste pericope este extraordinar: ele conţin întregi tratate de morală, dogmatică, cristologie. Însă, adevărata avuţie a acestora constă în faptul că ele ne transmit un mesaj fundamental: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume să ne mântuiască şi să ne deschidă porţile vieţii veşnice.

Din acest mesaj familia creştină trebuie să extragă mult har şi să-şi alimenteze trăirea de zi cu zi. Aşa după cum ne învaţă aceste pasaje, multe sunt posibilităţile de a ajunge la Dumnezeu, după cum multe sunt provocările timpului pe care-l trăim. Totuşi, ancorându-ne în Dumnezeu, vom scoate tot ceea ce avem nevoie pentru noi şi pentru familiile noastre din izvorul nesecat, care este Isus Cristos.

Familiaris consortium, 48:

"În faţa dimensiunii mondiale, care caracterizează azi diferitele probleme sociale, familia vede lărgindu-se într-un mod total nou rolul său în dezvoltarea societăţii. Este vorba de cooperarea pentru o nouă ordine internaţională, pentru că numai prin solidaritate internaţională se poate face faţă şi se pot rezolva problemele enorme şi dramatice ale dreptăţii în lume, ale libertăţii popoarelor şi ale păcii umanităţii.

Comunitatea spirituală a familiilor creştine, adânc înrădăcinată în credinţa şi speranţa comună şi însufleţită de caritate, constituie energia interioară care dă viaţă, iradiază şi dezvoltă dreptatea, reconcilierea, fraternitatea şi pacea dintre oameni. În ceea ce priveşte «mica familie» - familia creştină - aceasta este chemată, asemenea «marii Biserici», să fie semnul unităţii în lume şi să exercite rolul său profetic, mărturisind cu faptele vieţii sale împărăţia şi pacea lui Cristos, spre care se îndreaptă întreaga omenire.

Familiile creştine vor putea realiza toate acestea fie prin opera lor educativă, adică oferind copiilor lor un model de viaţă bazat pe valorile adevărului, ale libertăţii, ale dreptăţii şi ale iubirii, fie printr-un rol activ şi responsabil privind creşterea cu adevărat umană a societăţii şi a instituţiilor ei, fie prin susţinerea în diferite moduri a asociaţiilor specifice dedicate problemei ordinii internaţionale" (FC 48).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.