SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 64, 26.01.2005
Activitatea lui Isus Cristos la Ierusalim (cf. Lc 19,28)-21,4) (I)
Isus Cristos şi templul din Ierusalim (cf. Lc 19,28-48)

Cu activitatea publică a lui Isus Cristos la Ierusalim, evanghelistul Luca îşi începe şi povestirea legată de ultimele momente ale existenţei pământeşti ale Fiului Omului, Domnul şi Mesia: patima, moartea şi învierea sa. A doua jumătate a celui de al XIX-lea capitol este structurată astfel: intrarea triumfală a lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. Lc 19,28-40), Isus Cristos plânge pentru Ierusalim (cf. Lc 19,41-44), Isus Cristos alungă vânzătorii din templu (cf. Lc 19,45-48).

Evanghelistul Luca, în pericopele capitolului 19, versetele 28-44, construieşte un pasaj între povestirea călătoriei sale către Ierusalim şi activitatea sa în Ierusalim (cf. Lc 19,45-21,38). Scena pregătirii prezintă punctele care sunt comune întregii sale activităţi până la ultima cină împreună cu apostolii săi (cf. Lc 19,28-35a). Porunca, oarecum misterioasă, pe care o dă Isus Cristos este plină de semnificaţii. Pe de o parte, în mod esenţial, această poruncă scoate în evidenţă capacitatea lui Isus Cristos de a prevesti evenimentele viitoare şi, aşa cum se va întâmpla, discipolii vor găsi o concordanţă deplină între cuvintele lui Isus Cristos şi realitatea existentă. Pe de altă parte, cuvintele lui Isus Cristos clarifică şi pun în lumină profeţia lui Zaharia 9,9 în care se prevesteşte întrarea triumfătoare a lui Isus Cristos în Ierusalim.

Scena întrării cortegiului triumfal al lui Isus Cristos în Ierusalim evidenţiază un paradox. Pe de o parte, regalitatea este subliniată în mai multe feluri: alături de titlul de "Rege", se găsesc multe reminiscenţe din întronarea regelui Solomon: Isus Cristos este călare pe un măgăruş, coboară din Grădina Măslinilor, mulţimea îl proclamă cu glas puternic şi cu multă bucurie; de asemenea, pacea proclamată este o pace mesianică. Pe de altă parte, şi tocmai în acest punct se află paradoxul, doar "mulţimea discipolilor" îl aclamă. Aici nu există o mare mulţime de oameni ieşită din Ierusalim pentru a-l întâmpina pe Isus Cristos. Totala absenţă a locuitorilor îl determină pe Isus Cristos să plângă asupra Ierusalimului.

Primind lauda discipolilor şi în contrast cu bucuria emanată de strigătele lor, Isus Cristos plânge soarta Ierusalimului (cf. Lc 19,41-44). Predica sa luminează semnificaţia gestului profetic şi, deoarece locuitorii cetăţii refuză să primească mesajul lui Dumnezeu transmis prin intermediul Fiului său, ei refuză, de fapt, credinţa în Dumnezeu şi, în cele din urmă, posibilitatea mântuirii.

Imediat după intrarea triumfală în Ierusalim şi după profeţia sa asupra cetăţii, Isus Cristos intră fără să ezite în templu şi, în acest mod, împlineşte profeţia lui Malahia 3,1b, acţiune ce constă în purificarea clerului şi a poporului. Atitudinea lui Isus Cristos este foarte asemănătoare cu cea a sfântului Ioan Botezătorul care încerca să-i înveţe pe oamenii timpului său că adevăratul cult adus lui Dumnezeu constă în a trăi în adevăr şi Duhul Sfânt. Purificarea templului înseamnă, de fapt, purificarea întregului popor de păcate şi de infidelităţi.

Paradoxul lui Isus Cristos, primit doar de cei care îi sunt apropiaţi, purificarea poporului şi a templului trebuie să fie un subiect de meditaţie pentru familia creştină.

În familiile noastre creştine pot fi prezente diferite paradoxuri legate de modul nostru de a trăi autentic credinţa în Isus Cristos, adică ne putem limita numai la osanale adresate lui Dumnezeu în momentele fericite ale vieţii noastre şi la respingerea sa în momentul în care diferite încercări bat la poarta sufletului nostru sau a familiei noastre. În acele momente, trebuie să ne alăturăm celor care nu se ruşinează să se numească creştini şi să ne îndreptăm viaţa după planul plin de iubire al lui Dumnezeu. În primul rând, să ne purificăm viaţa de toate faptele care nu corespund iubirii lui Dumnezeu şi, în al doilea rând, să purificăm familia noastră de toate egoismele şi de toate răutăţile: doar în acest fel putem deveni adevăraţi discipoli ai lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, 47:

"Rolul social al fiecărei familii revine, într-un titlu nou şi original, familiei creştine, fondată pe sacramentul căsătoriei. Îmbrăcând natura omenească a iubirii conjugale în toate implicaţiile ei, sacramentul căsătoriei reabilitează şi obligă pe părinţii creştini de a trăi vocaţia lor de laici şi de a căuta împărăţia lui Dumnezeu, «folosindu-se de bunurile trecătoare şi rânduindu-le după placul lui Dumnezeu».

Dimensiunea socială şi politică încadrează pe soţii din familie în acea misiune regală sau de slujire, la care cei doi soţi iau parte prin puterea Sacramentului Căsătoriei, primind o poruncă de la care nu se pot sustrage şi un har care îi susţine şi-i stimulează.

În felul acesta, familia creştină este chemată să ofere tuturor mărturia unei dăruiri generoase şi dezinteresate în problemele sociale, prin acea alegere preferenţială a celor săraci şi a celor marginalizaţi. De aceea, familia creştină, înaintând în urmarea Domnului, promovând o deosebită grijă pentru cei lipsiţi de mijloace, trebuie să aibă inima darnică pentru cei înfometaţi, săraci, bolnavi, bătrâni, drogaţi şi pentru cei fără familie" (FC 47).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.