SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 62, 12.01.2005
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (IX)
Dumnezeu în mijlocul poporului său (cf. Lc 18,1-43)

Ca o prelungire a învăţăturii propovăduite de Isus Cristos prin intermediul parabolelor, evanghelistul Luca continuă relatarea despre activitate publică a Fiului Omului şi-l prezintă, în cel de al XVIII-lea capitol al evangheliei sale, alături de cei care-l caută pe Dumnezeu. Structurând acest capitol în şase pericope, autorul doreşte să-l aducă pe Isus Cristos alături de toţi cei care au nevoie de Dumnezeu. De fapt, iată care este această structurare: parabola judecătorului nedrept (cf. Lc 18,1-8), parabola vameşului şi a fariseului (cf. Lc 18,9-14), Isus Cristos şi copiii (cf. Lc 18,15-17), învăţătura legată de tânărul cel bogat (cf. Lc 18,18-30), a treia anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Lc 18,31-34), vindecarea orbului din Ierihon (cf. Lc 18,35-43).

Învăţătura discipolilor continuă cu o parabolă în care se regăsesc tema judecăţii şi a venirii Fiului Omului, iar discursul escatologic asupra zilei Fiului Omului se încheie cu îndemnul de a nu ne pierde curajul niciodată (cf. Lc 18,1-8). Tema rugăciunii este legată de cea a credinţei, de cea a fidelităţii concrete şi de cea a perseverenţei. Dacă, în decursul istoriei, creştinii nu se roagă fără încetare, dacă rugămintea neîncetată nu este alimentată de viaţa lor de credinţă, Isus Cristos nu va găsi nici o fidelitate la aceia care îl invocă. Fiecare membru al Bisericii, în decursul timpului, trebuie să răspundă coerent la întrebarea crucială pusă de Isus Cristos privind alegerea proprie de viaţă creştină.

Parabola fariseului şi a vameşului este adresată acelora care se credeau drepţi în sinea lor şi-i desconsidera pe alţii (cf. Lc 18,9-14). Isus Cristos se foloseşte de tema rugăciunii pentru a explica ascultătorilor săi faptul că nu contează locul pe care-l ocupi în societate, ci mentalitatea cu care te apropii de Dumnezeu. Cele două personaje propuse spre analiză sunt din start opuse: un fariseu (reprezentantul legii) şi un vameş (un încălcător al legii). Totuşi, amândoi se întâlnesc în templul din Ierusalim pentru rugăciune. Fariseului îi sunt descrise atitudinea şi cuvintele rugăciunii sale; acelaşi procedeu literar este folosit şi pentru vameş, însă comportamentul şi conţinutul rugăciunii este diferit. Învăţătura corectă pe care Isus Cristos o prezintă ascultătorilor săi este aceea bazată pe faptul că numai în umilinţa inimii şi cu un comportament de onestitate şi recunoscându-ne greşitori putem obţine iertarea lui Dumnezeu.

Atitudinea pe care o are Isus Cristos faţă de copii (cf. Lc 18,15-17) este una paternă. Tot din aceeaşi perspectivă, Isus Cristos nu a încetat niciodată să se arate apropiat faţă de cei săraci, de cei păcătoşi, de cei marginalizaţi. De fapt, în această pericopă scripturistică, se reaminteşte că prima lege pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este aceea de a accepta adevărata scară a valorilor şi că apartenenţa la ea este darul gratuit al lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă copiilor tocmai pentru că ei nu poartă nici un titlu care să-i prezinte ca fiind primii şi cei mai importanţi în societate. Şi totuşi, dacă omul matur nu devine asemenea unor copii nu poate vedea faţa lui Dumnezeu!

Isus Cristos, vorbind despre bogăţie şi despre modul în care te poţi dezlipi de ea, ne dă un exemplu extraordinar în învăţătura tânărului bogat (cf. Lc 18,18-30). Dialogul care se dezvoltă între Isus Cristos şi diferiţi interlocutori este unificat de tema legată de dezlipirea de bogăţii. Primul interlocutor este un "om de vază" al cărui nume nu este citat: acesta, auzindu-i cuvinte şi învăţăturile, îl întreabă cum poate deveni un om perfect în respectarea legilor lui Dumnezeu şi cum poate deveni moştenitor al vieţii veşnice. Răspunsul lui Isus Cristos este prompt şi fără echivoc: păstrează poruncile! Desigur că a păstra poruncile este modalitatea cea mai la îndemnă pentru a obţine viaţa veşnică pentru fiecare om în parte şi totuşi se mai cere ceva: perfecţiunea. Această cerere l-a întristat pe ascultător şi drept răspuns Isus Cristos îi avertizează pe cei bogaţi de pericolul care-i paşte, în sensul că, dacă nu ştiu să valorifice bogăţia pentru a-şi aduna comori pentru Împărăţia lui Dumnezeu, riscă să nu vadă faţa sa. De asemenea, este interesantă şi atitudinea apostolilor în faţa acestei provocări. Conceptul conform căruia cu cât erai mai bogat, cu atât erai mai aproape de mântuire este inversat de învăţătura lui Isus Cristos şi este explicat în noua viziune: trebuie să devii bogat în faţa lui Dumnezeu prin intermediul faptelor bune şi al credinţei.

Cea de a treia anunţare a morţii şi învierii sale (cf. Lc 18,31-34) este proclamată de către Isus Cristos apostolilor săi printr-un nou context literar. Acest eveniment este legat de călătoria pe care Isus Cristos o face la Ierusalim, locul în care va fi jertfit pentru mântuirea omenirii. Acest anunţ solemn şi explicarea faptului că este necesar ca Fiul Omului să fie dat pe mâinile păgânilor spre a fi ucis, aminteşte ascultătorilor săi că planul divin de mântuire se va actualiza curând.

Ultima etapă a călătoriei lui Isus Cristos către Ierusalim este Ierihon (cf. Lc 18,35-43), loc în care el va înfăptui o vindecare. Ultimul miracol pe care Isus Cristos îl face înainte de a ajunge la Ierusalim este în beneficiul unui orb care, datorită credinţei şi perseverenţei, va obţine de la el vindecarea fizică şi sufletească.

Din cele relatate până acum ne putem da seama că acolo unde este credinţă şi umilinţă locuieşte prezenţa lui Dumnezeu, iar familia creştină are nevoie urgentă de asistenţa lui Dumnezeu. Nu este uşor să-l găsim pe Dumnezeu în vacarmul cotidian, însă el nu este departe de noi, el este în mijlocul acelora care-l caută aşa cum copiii îşi caută părinţii pentru a fi la adăpost de toate grijile lumii.

Familiaris consortium, 45:

"Legătura intimă dintre familie şi societate: aşa cum se pretinde deschiderea şi participarea familiei la societate şi la dezvoltarea ei, tot la fel se impune ca societatea să nu uite niciodată datoria fundamentală de a respecta şi promova familia.

Desigur, familia şi societatea se completează reciproc în apărarea şi promovarea binelui oamenilor şi al fiecărui om. Însă societatea, şi mai ales statul, trebuie să recunoască faptul că familia este «o societate care se bucură de un drept propriu şi primordial» şi, prin urmare, în relaţiile cu familia, sunt obligate în mod grav să se menţină pe principiul subsidiarităţii.

În forţa acestui principiu, statul nu poate şi nici nu trebuie să renege familiilor acele obligaţii pe care le au şi pe care familiile le pot exercita liber, singure ori asociate, ci trebuie să le favorizeze pozitiv şi să stimuleze la maximum iniţiativa responsabilă a familiilor.

Societatea şi statul, convinse fiind că binele familiei constituie o valoare indispensabilă şi de care societatea civilă nu se poate dispensa, aceste autorităţi publice trebuie să facă tot posibilul pentru a asigura familiei toate acele ajutoare economice, sociale, politice, educative, culturale, de care are nevoie pentru a face faţă lumii în mod uman şi cu toată responsabilitatea" (FC 45).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.