SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 61, 05.01.2005
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (VIII)
Iubirea frăţească (cf. Lc 17,1-37)

După ce capitolul precedent a prezentat învăţătura lui Isus Cristos prin parabole, în cel de al XVII-lea se aduce în prim plan modalitatea prin care se poate pune în practică iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Structura capitolului este următoarea: învăţătura despre scandal (cf. Lc 17,1-3a), iertarea frăţească (cf. Lc 17,3b-4), puterea credinţei (cf. Lc 17,5-6), slujirea cu umilinţă (cf. Lc 17,7-10), vindecarea celor doisprezece leproşi (cf. Lc 17,11-19), venirea împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Lc 17,20-21), ziua Fiului Omului (cf. Lc 17,22-37).

Isus Cristos se întoarce către discipolii săi şi începe o nouă cateheză, însă tema acestei mici discuţii nu mai este bogăţia, ci modul în care se poate trăi bine relaţia fraternă (cf. Lc 17,1-4). În prima exortaţie (cf. Lc 17,1-3a), Isus Cristos îi pune în gardă pe discipolii săi în legătură cu pericolul scandalului, iar cea de a doua parte a acestei pericope ne vorbeşte despre iertarea frăţească (cf. Lc 3b-4). Isus Cristos le explică ascultătorilor săi, în speţă discipolilor, că datorită structurii fiecărui credincios, dacă nu sunt atenţi în explicitarea vieţii lor de credinţă, unul sau altul poate să cadă şi să abandoneze fidelitatea credinţei în el. În acest caz, discipolului care îl determină pe fratele său să devină infidel lui Dumnezeu, Isus Cristos îi adresează un "vai": el îi avertizează asupra nenorocirii cere-l aşteaptă pe acela care acţionează în acest mod. După aceea, Isus Cristos îi învaţă cum trebuie să răspundă creştinul ofensei pe care a primit-o de la un alt credincios (cf. Lc 17,3b-4). Înainte de toate trebuie să se aplice, oriunde şi oricând, corecţia fraternă şi, de asemenea, de a avea curajul să-i aducă la cunoştinţă celuilalt răul pe care l-a făcut. Acesta, dacă recunoaşte, iertarea este obligatorie şi, îndeplinind acest criteriu, creştinii intră în dimensiunea logicii lui Dumnezeu.

Puterea credinţei, parabola stăpânului şi a servitorului, care sunt prezentate în următoarea pericopă scripturisitcă (cf. Lc 17,5-10), dau un nou înţeles şi o nouă valenţă învăţăturii lui Isus Cristos. După ce în pericopa anterioară Isus Cristos s-a adresat discipolilor cu privire la viaţa fraternă, în acest pasaj scripturistic are un dialog cu apostolii prin care aceştia îi cer să le mărească credinţa. De fapt, întreaga învăţătură a acestei pericope este legată de evocarea raporturilor dintre Dumnezeu şi cei care-l slujesc îngrijindu-se de poporul său. Responsabilii comunităţilor creştine sunt învăţaţi că nu trebuie să se mândrească în faţa lui Dumnezeu pentru slujirea adusă, ci că trebuie să promoveze pacea şi încrederea în atotputernicia divinităţii.

Vindecarea celor zece leproşi (cf. Lc 17,11-19) este un alt prilej pentru a demonstra atotputernicia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, milostivirea şi grija sa faţă de cei suferinzi. Aşezându-l, aşa după cum face întotdeauna, pe Dumnezeu Tatăl în centrul preocupărilor sale, Isus Cristos face această vindecare miraculoasă lăudând pe unul dintre ei şi mustrând pe ceilalţi nouă care nu au ştiut să aducă laudă lui Dumnezeu. Este interesant modul în care procedează evanghelistul în expunerea acestei pericope, deoarece el îl identifică pe leprosul vindecat, singurul care a venit să-i mulţumească lui Isus Cristos, într-un samaritean şi nu într-un iudeu. Învăţătura acestui pasaj este că mântuirea trece dincolo de vindecarea fizică, deoarece ea se transformă în credinţă, în credinţa-încredere care i-a determinat pe cei zece leproşi să-i ceară lui Isus Cristos vindecarea. Vindecarea fizică este preludiul şi se transformă în mântuire pentru întreaga persoană umană, doar dacă cel vindecat recunoaşte iniţiativa gratuită din partea lui Dumnezeu. Desigur că răspunsul său, al omului vindecat, trebuie să fie unul care să revadă adevăratul raport cu Dumnezeu şi cu Fiul său, adică credinţa deplină în Mesia.

Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi venirea zilei Fiului Omului (cf. Lc 17,20-37) sunt două argumente esenţiale pentru evanghelistul Luca. Argumentul legat de Lc 17,20-21 este dialogul dintre Isus Cristos şi farisei în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Cristos nu respinge, din principiu, întrebarea fariseilor cu privire la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu: ceea ce le reproşează interlocutorilor săi este lipsa de încredere în Dumnezeu. Ei nu văd că venirea deplină şi definitivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, deja prezentă în germen în acţiunile şi în cuvintele lui Isus Cristos, nu poate să se arate imediat; de asemenea, ei nu pot înţelege că pătimirea Fiului Omului trebuie să preceadă deplina venire a acesteia. Discursul escatologic al venirii zilei Fiului Omului (cf. Lc 17,22-37) ia o altă direcţie: nu este adresat fariseilor, ci discipolilor şi tema prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu lasă locul celei care tratează venirea viitoare şi neaşteptată a Fiului Omului. De asemenea, Isus Cristos le spune discipolilor săi să nu se lase păcăliţi, deoarece experienţa actuală a mântuirii pe care ei o experimentează există doar în credinţa autentică a fiecăruia.

Aceste dense şi alese pericope scripturistice dau o bogată şi vie învăţătură familiei noastre creştine, deoarece în ele găsim un nou avânt în depăşirea nenumăratelor probleme ale vieţii cotidiene. Spunem acest lucru, deoarece de prea multe ori găsim în societatea noastră contemporană falşi profeţi, falşi învăţători care, prin diferite mijloace, prin diferite învăţături, doresc să ducă în eroare familia. Prin ceea ce ei propovăduiesc, prin minciună şi prin superstiţie, indică alte căi ce pot duce la fericire: comoditatea, infidelitatea, minciuna, răutatea. Toate acestea se opun învăţăturii lui Isus Cristos care, prin credinţă şi iubire, ne învaţă că doar Dumnezeu ne poate da linişte şi pace.

Familiaris consortium, 44:

"Rolul social al familiei nu se poate opri numai la opera de procreare şi educaţie, cu toate că această operă reprezintă prima formă de expresie a familiei, formă de neînlocuit.

Familiile, singure sau asociate, pot şi trebuie să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci şi al tuturor acelor persoane ori situaţii, unde nu pot ajunge organizaţiile de prevenire şi de asistenţă socială ale autorităţilor publice.

Contribuţia socială a familiei are originalitatea sa, care cere să fie mai bine cunoscută şi mai prompt favorizată, mai ales, datorită creşterii copiilor, antrenând cât mai mult posibil, pe toţi membrii familiei.

În mod special trebuie arătată importanţa tot mai mare pe care o are ospitalitatea în societatea din zilele noastre, în toate formele ei, începând de la deschiderea uşii propriei case şi chiar a propriei inimi, pentru a primi pe fraţi, până la străduinţa de a dărui adăpost fiecărei familii, ca ambient natural, care o păstrează şi o ajută să crească. Mai mult de atât, familia creştină este chemată să asculte recomandarea sfântului Paul: «Fiţi primitori de străini» şi astfel să pună în practică, imitând exemplul lui Cristos şi împărţind iubirea lui Cristos, apropierea de fratele lipsit de ajutor, căci «...cine va da unuia din aceşti fraţi ai mei mai mici chiar şi un singur pahar de apă, pentru că e ucenicul meu, adevăr zic vouă: nu-şi va pierde răsplata».

Rolul social al familiilor este chemarea de a se exprima şi în intervenţiile politice, în sensul că familiile trebuie să fie primele care să aibă grijă ca legile şi instituţiile statului să nu fie călcate, ci să susţină şi să apere pozitiv drepturile şi obligaţiile familiilor. În acest sens, familiile trebuie să crească în conştiinţa că sunt protagoniste ale politicii familiale şi să-şi asume responsabilitatea de a transforma societatea; dacă nu, familiile vor fi primele victime ale acelor rele pe care se mulţumesc să le privească cu indiferenţă. Apelul Conciliului Vatican al II-lea, de a se depăşi etica individualistă, are, aşadar, valoare strigentă şi pentru familie" (FC 44).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.