SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 60, 29.12.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (VII)
Parabolele milostivirii (cf. Lc 16,1-31)

Cum, de altfel, deja ne-a obişnuit în această secţiune a evangheliei sale, evanghelistul Luca continuă expunerea învăţăturii lui Isus Cristos în parabole. Capitolul al XVI-lea ne prezintă o serie de alte două parabole, între care se intercalează o expunerea despre legea lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, iată care este structurarea acestui capitol: parabola administratorului necinstit (cf. Lc 16,1-13), Legea şi împărăţia (cf. Lc 16,14-18), parabola bogatului şi a lui Lazăr (cf. Lc 16,19-31).

În parabola administratorului necinstit găsim o schimbare de perspectivă şi de auditoriu: Isus Cristos nu se adresează direct fariseilor şi cărturarilor, ci discipolilor săi pe care îi instruieşte cu privire la modalitatea prin care unii înţeleg să se "descurce" în diferitele situaţii ale vieţii. Isus Cristos vorbeşte despre un administrator care s-a dovedit a fi necinstit în raport cu stăpânul său şi, drept consecinţă, acesta doreşte să-l revoce din funcţia sa. Însă, destoinicia acestuia, adică faptul că a ştiut cum să-şi facă prieteni pentru momentele mai puţin plăcute ale vieţii, îl determină pe stăpân să-l laude. Desigur că această pericopă scripturistică poate fi supusă mai multor interpretări, deoarece, la prima vedere, pare să încurajeze necinstea şi furtul! Însă, la o atentă analiză, ne dăm seama că, de fapt, este vorba despre o interpretare a modului prin care chiar şi cel păcătos poate să-şi facă prieteni pentru viaţa viitoare, adică prin milostivire. Învăţătura parabolei o putem înţelege prin citirea atentă a versetului al VIII-lea, deoarece în acest verset Isus Cristos îi îndeamnă pe discipolii săi să folosească bogăţiile, în speţă banii, în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă administratorul necinstit a ştiut să se folosească de bogăţiile acestei lumi pentru a-şi face prieteni şi să-şi asigure viitorul, cu atât mai mult creştinii trebuie să se folosească de cele trei mijloace de convertire (postul, pomana şi rugăciunea) pentru a-şi asigura prezenţa în Împărăţia lui Dumnezeu.

Plecând tocmai de la acest fapt, următoarea pericopă scripturistică, este legată de adevărata înţelegerea a legii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale (cf. Lc 16,14-18). Schimbând din nou destinatarii cuvintelor sale, Isus Cristos se adresează fariseilor şi îi avertizează că bogăţia nu valorează nimic în faţa harului lui Dumnezeu. Cel care nu doreşte să intre în dimensiunea iubirii lui Dumnezeu şi care se preocupă doar de a avea şi a se îmbogăţi, fără să ţină seama de implicaţiile acestei căutări dezordonate în viaţa sa, nu poate îndeplini legea şi nici nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, legea fundamentală a trăirii vieţii credinciosului în Dumnezeu este înscrisă în planul mântuirii: cel care refuză să subscrie acestei adeziuni în viaţa sa, adică cel care se lasă acaparat de bogăţie, se îndreaptă spre moartea veşnică şi spre îndepărtarea de Împărăţia lui Dumnezeu.

Continuând discursul din pericopa precedentă, Isus Cristos le povesteşte ascultătorilor săi o altă parabolă, pe cât de simplă, pe atât de semnificativă: parabola bogatului şi a lui Lazăr (cf. Lc 16,19-31). În timp ce parabola administratorului necinstit ne învăţa în legătură cu modul bun în care pot fi folosite bogăţiile, în cea prezentă Isus Cristos arată cum un om poate să se folosească rău de bunurile sale. Parabola nu elogiază o eventuală falsă pietate, ci faptul că acolo unde nu există compasiune pentru cei aflaţi în nevoi nu poate fi vorba, din partea lui Dumnezeu, de o apreciere a vieţii trăite în necumpătare. De fapt, ceea ce îi uneşte pe cei doi, bogatul şi Lazăr, este moartea. Deoarece nimeni nu se îngrijeşte de cel sărac, care este, în cele din urmă, mesagerul lui Dumnezeu, singur Dumnezeu va avea grijă ca el să fie aşezat, după moartea sa, în tovărăşia lui Abraham, părintele credinţei. Prin acest exemplu, Isus Cristos ne invită pe fiecare dintre noi să-i acceptăm pe cei săraci în viaţa noastră, în societatea noastră şi, mai ales, în casa şi la masa noastră. Doar aşa ne putem asigura mântuirea!

Parabolele prezentate de către evanghelistul Luca sunt, pe de o parte, moduri de a ilustra activitatea lui Isus Cristos în preajma morţii şi învierii sale, iar, pe de altă parte, un nou mod de a vedea viaţa de familie, aplecaţi spre cei săraci, nevoiaşi şi asupriţi.

Societatea noastră contemporană ne oferă atitudini opuse în privinţa celor marginalizaţi, săraci, neputincioşi. Sunt mulţi aceia care consideră că săracii nu reprezintă decât un pericol şi că trebuie izolaţi, marginalizaţi, excluşi. Cei care trebuie să fie în primele rânduri sunt cei care au un rol de marcă în societate, cei bogaţi, iluştri şi bine văzuţi de mass-media. Totuşi, aşa să fie? Oare ultima analiză şi unicul cuvânt asupra unui om trebuie, obligatoriu, să-l aibă ceea ce ai sau ceea ce eşti?

Desigur că nu este simplu să dai un răspuns, deoarece toţi oamenii, în faţa lui Dumnezeu, sunt egali; în schimb, dacă este să ţinem cont de aceste parabole, ceea ce este esenţial pentru creştea omului şi pentru mântuirea sa depinde de modul în care ne folosim de bunurile pământeşti pe care le-am dobândit sau care ne-au fost date de providenţă. Familia creştină nu trebuie să se lase păcălită de modele de viaţă străine de Dumnezeu, ci trebuie să înţeleagă faptul că, dincolo de orice problemă care poate apărea în peregrinarea sa pământească, toate se pot rezolva apelând la Dumnezeu şi la milostivirea divină.

Familiaris consortium, 43:

"Experienţa însăşi a comuniunii şi participării, care caracterizează viaţa zilnică a familiei, reprezintă prima şi fundamentala contribuţie pe care familia o aduce societăţii. Relaţiile dintre membrii societăţii familiale sunt inspirate şi dirijate de legea «gratuităţii» care, respectând şi favorizând în toţi şi în fiecare demnitatea personală ca pe unicul titlu de valoare, devine primire cordială, întâlnire şi dialog, disponibilitate dezinteresată, slujire generoasă, solidaritate profundă.

Astfel, promovarea unei autentice şi mature comuniuni a persoanelor în familie devine prima şcoală de sociabilitate, de neînlocuit, exemplu şi stimul pentru cele mai ample raporturi comunitare, pentru învăţarea respectului, dreptăţii, dialogului şi iubirii.

În acest mod, aşa cum au amintit şi părinţii sinodali, familia constituie locul nativ şi instrumentul cel mai eficace al umanizării şi al personalizării societăţii, pentru că ea colaborează într-un mod original şi profund la edificarea lumii, făcând posibilă o viaţă tot mai umană, mai ales, apărând şi transmiţând viaţa cu virtuţile şi valorile ei. Aşa cum ne învaţă Conciliul Vatican al II-lea, în familie, «diferitele generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a ajunge la o înţelepciune umană mai completă şi pentru a acorda drepturi persoanelor cu alte nevoi ale vieţii sociale».

Ca urmare, în faţa unei societăţi care riscă să fie mereu tot mai depersonalizată şi masificată, deci dezumanizată şi dezumanizantă, cu rezultatele negative ale atâtor forme de «evaziune» - cum sunt, de exemplu, alcoolismul, drogurile şi terorismul -, familia posedă şi descătuşează chiar şi azi energii formidabile, capabile de a smulge omul din anonimat, de a-l menţine conştient de demnitatea lui personală, de a-l îmbogăţi cu o umanitate profundă, de a-l insera activ în ţesutul organic al societăţii cu unicitatea şi cu caracterul său irepetabil" (FC 43).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.