SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 6, 26.11.2003
Predica de pe munte (Mt 5,1-7,29)

Secţiunea din Evanghelia lui Matei, ce cuprinde capitolele 5,1-7,29, este prima din cele cinci mari unităţi literare pe care le vom numi "discursuri". Acest prim discurs mai este intitulat şi "predica de pe munte" şi are o structură ce se poate diviza în trei părţi: statutul şi misiunea discipolilor (cf. Mt 5,1-48), noul stil de viaţă al celui care doreşte să-l urmeze pe Dumnezeu (cf. Mt 6,1-7,12) şi adevăraţii şi falşii profeţi (cf. Mt 7,13-29). La rândul lor aceste trei părţi se pot împărţi în: introducerea predicii de pe munte (cf. Mt 5,1-2), fericirile (cf. Mt 5,3-12), misiunea discipolilor (cf. Mt 5,13-16), Isus Cristos şi legea (cf. Mt 5,17-20), antiteza discursului (cf. Mt 5,21-48), modul de viaţă al discipolilor ce poate fi practicat prin pomană, rugăciune şi post (cf. Mt 6,1-6.16-18), rugăciunea "Tatăl nostru" (cf. Mt 6,7-15), eliberarea de preocupările pământeşti (cf. Mt 6,19-34), milostivirea şi încrederea în Dumnezeu (cf. Mt 7,1-12), cele două căi (cf. Mt 7,13-14), falşii profeţi (cf. Mt 7,15-20), falşii discipoli (cf. Mt 7,21-13), casa construită pe stâncă (cf. Mt 7,24-27) şi încheiere (cf. Mt 7,28-29).

Printr-o lectură panoramică a acestei secţiuni evanghelice, descoperim două orientări în jurul cărora se condensează întreaga învăţătură a lui Isus Cristos: Împărăţia lui Dumnezeu şi "noua dreptate". În contextul Evangheliei sfântului Matei, Împărăţia este revelaţia exigenţei lui Dumnezeu, absolută şi imediată, iar "noua dreptate" este iubirea necondiţionată faţă de aproapele, sinteza tuturor exigenţelor etice exprimate în "lege şi profeţi".

Această dublă concentrare religioasă şi etică permite îndeplinirea unităţii spirituale: tensiunea spirituală şi esenţialitatea radicală a propunerilor etice nu sunt de natură străină omului evanghelic, omului familiarizat cu viaţa trăită în unire cu Dumnezeu. Noutatea textului evanghelic constă în faptul că este constituit şi prezintă tocmai pe acela care este profetul definitiv, cel care anunţă Împărăţia lui Dumnezeu şi îl prezintă pe maestrul autoritar, cel care-l invită pe discipol, pe cel care-l urmează în mod desăvârşit. În acest sens, Isus Cristos, în comparaţie cu un alt legislator - Moise, legislatorul de pe Sinai - se declară interpretul lui Dumnezeu, cu deplină putere de la el şi nu de la autoritatea oamenilor sau de la iscusinţa cărturarilor timpului (cf. Mt 7,29). În discursul de pe munte, (muntele, în concepţia scripturistică, este locul unde Dumnezeu se manifestă, locul unde divinitatea îşi are locuinţa), Isus Cristos se propune ca revelator definitiv al proiectului mântuitor al lui Dumnezeu şi al radicalelor sale exigenţe. În acelaşi timp, Isus Cristos este izvorul şi modelul noii dreptăţi inaugurate de anunţul Împărăţiei cerurilor.

Din aceste rânduri scripturistice, familia creştină poate să-şi alimenteze viaţa de credinţă, deoarece ea este invitată la o percepţie a vieţii ce are drept scop împlinirea sa în Împărăţia lui Dumnezeu prin trăirea "noii dreptăţi" propuse de Isus Cristos.

Viaţa de familie este locul în care fiecare membru al ei poate să găsească elementele de bază spre împlinirea personală şi prin descoperirea voinţei lui Dumnezeu. Privind la predica de pe munte, fiecare creştin se poate identifica cu persoana celui sărac, a celui care plânge, a celui blând, a celui însetat şi flămânzit după dreptate, a celui milostiv, a celui cu inimă curată, a făcătorului de pace, a persecutatului, dar în acelaşi timp toate acestea nu trebuie înţelese ca o pedeapsă, ci, mai degrabă, ca un imbold ce ne spune că, dacă vom căuta Împărăţia lui Dumnezeu, toate darurile sale ni se vor adăuga (cf. Mt 6,33).

În viaţa de familie se întrezăreşte Împărăţia lui Dumnezeu, adică proiectul mântuitor al lui Dumnezeu pentru omenire, proiect, de altfel început în vestea lui Isus Cristos a cărei realizare deplină este invocată şi aşteptată de tot omul (cf. Mt 6,10). Tot aici se găseşte şi noua dreptate proclamată de Isus Cristos, care se împlineşte prim faptul că familia acţionează în credinţă în conformitate cu Împărăţia lui Dumnezeu, adică în Biserică, iar acest mod de a acţiona se realizează prin două aspecte: prin aspectul exterior, adică prin practicarea faptelor de caritate (pomană şi post) şi prin aspectul interior, adică întâlnirea cu Dumnezeu (rugăciunea particulară şi familială). Această activitate interioară şi exterioară a familiei are în centru iubirea. Iubirea este motorul, imboldul şi începutul tuturor faptelor bune şi al tuturor acţiunilor, atât individuale, cât şi familiale. Din iubire iese şi se formează familia creştină, bazată pe înţelegere, respect, comunicare, dialog, renunţare la violenţă: tot ceea ce omul poate face este supus judecăţii iubirii lui Dumnezeu.

În Carta drepturilor familie se menţionează că:

• fiecare persoană are dreptul la libera alegere a propriului statut de viaţă, adică să se căsătorească şi să formeze o familie, să rămână celibatară sau necăsătorită;

• fiecare bărbat sau femeie, care a ajuns la vârsta căsătoriei şi are capacitatea necesară pentru aceasta, are dreptul de a se căsători şi de a forma o familie, fără nici o discriminare; restricţii legale în exercitarea acestui drept, atât cu caracter permanent cât şi temporar, pot fi introduse numai când sunt impuse de exigenţe grave şi obiective ale înseşi instituţiei matrimoniale şi ale relevanţei sale sociale şi publice; trebuie în fiecare caz să se respecte demnitatea şi drepturile fundamentale ale persoanei;

• cei care doresc să se căsătorească şi să formeze o familie au dreptul să aştepte de la societate acele condiţii morale, educative, sociale şi economice care să facă posibilă exercitarea dreptului lor de a se căsători în deplină maturitate şi responsabilitate;

• valoarea instituţională a căsătoriei trebuie să fie susţinută de autorităţile publice: situaţia cuplurilor necăsătorite nu trebuie să fie pusă pe acelaşi plan cu căsătoria încheiată cu forme legale.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.