SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 59, 22.12.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (VI)
Dumnezeu - Tată milostiv (cf. Lc 15,1-32)

Cel de al XV-lea capitol al Evangheliei sfântului Luca poate fi numit, pe drept cuvânt, capitolul parabolelor asupra bucuriei colective a regăsirii iubirii lui Dumnezeu. Cele trei pericope scripturistice propuse de către evanghelist sunt tot atâtea posibilităţi de a-l vedea pe Dumnezeu îmbrăcând haina milostivirii, iertării şi iubirii. Parabola oii regăsite (cf. Lc 15,1-7), parabola drahmei regăsite (cf. Lc 15,7-10) şi parabola tatălui îndurător (cf. Lc 15,11-32) sunt fragmente convingătoare, pline de iubirea şi înţelegerea prin care Dumnezeu ne indică drumul de urmat spre mântuirea noastră.

La începutul acestui capitol evanghelistul Luca indică cititorilor săi faptul că fariseii şi cărturarii îi reproşau lui Isus Cristos că "stă la masă cu păcătoşii"; drept răspuns, el le vorbeşte în parabole şi le explică milostivirea lui Dumnezeu.

Prima parabolă, cea a oii regăsite (cf. Lc 15,1-7), şi cea de a doua, parabola drahmei regăsite (cf. Lc 15,8-10), formează împreună o compoziţie unitară. Pentru a justifica întregul său comportament, adică faptul că el îi primeşte şi stă la masă cu cei păcătoşi, Isus Cristos le relatează cele două parabole situate sub forma aceleiaşi întrebări, care presupune un acelaşi răspuns: ceea ce a fost "pierdut" trebuie să fie "găsit". În acest context, parabolele nu sunt interesate să indice modalitatea, timpul sau cantitatea la ceea ce a fost pierdut, ci accentul cade pe faptul că acestea au fost găsite. Aceste parabole şi aplicarea lor, care diferă numai în formă, identifică ceea ce era pierdut: păcătosul. Maxima importanţă acordată celui păcătos de către Dumnezeu se actualizează în raportul de milostivire-încredere pe care Dumnezeu doreşte să-l instaureze în favoarea omului. La sfârşitul acestor parabole găsim concluzia surprinzătoare, dar firească, a lui Dumnezeu: bucuria divină este nesfârşită pentru un păcătos care se converteşte şi este mai mare decât cea pentru cei drepţi, care nu au nevoie de aceasta.

Parabola tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-32) se prezintă ca diptic care pune în prim plan, mai întâi, pe cel mai tânăr dintre fraţi, ca, mai apoi, să-l includă şi ce cel mai în vârstă: în ambele cazuri, tatăl joacă un rol determinant, deoarece prin atitudinea sa ne descoperă care trebuie să fie atitudinea fiecăruia dintre noi în raport cu cei păcătoşi, cu cei care greşesc. Atât atitudinea fiului celui mic, cât şi atitudinea fiului celui mare pornesc din instinctul uman care le indică ce trebuie făcut imediat, însă atitudinea tatălui este una demnă de urmat: nu dojeneşte nici inconştienţa fiului mai mic, nici intoleranţa fiului mai mare, ci îi înconjoară pe amândoi cu iubire şi le indică faptul că este posibilă întotdeauna convertirea şi părerea de rău.

Aceste pagini minunate şi pline de consolare pot deveni coloana vertebrală a familiei creştine care se află în ipostaze asemănătoare. Nu trebuie neglijat faptul că în cadrul familiei, de nenumărate ori, se pot găsi obstacole în realizarea dezideratului de unitate şi iubire. Diferite complexe, frustrări şi neînţelegeri generează ieşiri necontrolate şi fapte reprobabile care alungă liniştea şi buna armonie. În acest caz, exemplul tatălui milostiv, al iubirii paterne şi materne trebuie să joace un rol determinant pentru toţi membrii familiei. De asemenea, copiii, care fac parte integrantă din familie, să înţeleagă faptul că, doar fiind alături de părinţi, iubindu-i şi respectându-i, se vor putea realiza ca fii ai lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, 42:

"«Deoarece Creatorul a instituit căsătoria şi a pus-o ca început şi temelie a societăţii umane», familia a devenit «celula vitală şi primară a societăţii».

Familia are legături vitale şi organice cu societatea pentru că este baza şi alimentul continuu al societăţii, prin obligaţia sa de a sluji viaţa: din familie se nasc cetăţenii şi în familie ei găsesc prima şcoală a acelor virtuţi sociale care sunt sufletul vieţii şi al dezvoltării societăţii însăşi.

Astfel, prin forţa naturii şi vocaţiei sale, departe de a se închide în ea însăşi, familia se deschide spre alte familii şi spre societate, asumându-şi propriul rol social" (FC 42).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.