SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 58, 15.12.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (V)
Urmarea lui Isus Cristos (cf. Lc 14,1-35)

Urmând a doua etapă a călătoriei sale către Ierusalim, evanghelistul Luca ni-l prezintă pe Isus Cristos alături de cei bolnavi, suferinzi şi dornici de a-i asculta cuvântul divin. Capitolul al XIV-lea este format dintr-o fericită împletire între faptă, cuvânt, vindecare. Iată-i structura: vindecarea bolnavului de hidropizie (cf. Lc 14,1-6), parabola despre primele locuri (cf. Lc 14,7-11), alegerea invitaţilor (cf. Lc 14,12-14), parabola invitaţilor la cină (cf. Lc 14,15-24), urmarea lui Isus Cristos (cf. Lc 14,25-35).

Locul de acţiune a primelor patru pericope ale acestui capitol este casa unuia dintre conducătorii fariseilor (cf. Lc 14,1-24), care, poate impresionat de modul carismatic al lui Isus Cristos de a prezenta cuvântul lui Dumnezeu, îl invită să intre în casa lui. Tot ceea ce ne prezintă evanghelistul legat de această invitaţie nu este altceva decât o nouă dezvăluire a identităţii fariseilor şi cărturarilor care, în pregătirea lor de a-l da morţii pe Isus Cristos, caută orice prilej şi orice motiv spre a-l învinui de încălcarea legii religioase. Atât vindecarea miraculoasă, cât şi parabolele prezentate de Isus Cristos sunt tot atâtea motive de speranţă pentru unii (cei care au ştiut să asculte de glasul lui Dumnezeu), şi tot atâtea motive de îngrijorare (pentru cei care vedeau în el numai un simplu profet al timpului).

Vindecarea şi parabolele devin momente de reflecţie pentru a arăta refuzul de care a avut parte Isus Cristos din partea "elitei" sociale şi religioase a timpului. Cu toate acestea, atât vindecarea, cât şi parabolele sunt foarte bine alese de către autorul sacru, deoarece ele încercau să dea o nouă orientare mentalităţii restrictive a societăţii contemporane lui Isus Cristos. Aceste învăţături doreau să le indice doctorilor legii şi fariseilor că nu este necesar să ocupi locurile dintâi ale societăţii, că nu situaţia socială şi materială îţi asigură binecuvântarea lui Dumnezeu, ci ascultarea şi punerea în practică a legii lui Dumnezeu. De fapt, ei riscau să fie excluşi de la viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi, în momentul în care nu-l ascultau şi-l ignora pe Isus Cristos, se excludeau singuri de la moştenirea fiilor lui Israel.

Episodul în care Isus Cristos îi invită pe ascultătorii săi la urmarea sa este unul plin de semnificaţii teologice (cf. Lc 14,25-35). Scena relatată de către evanghelist se schimbă radical: Isus Cristos îşi reia călătoria către Ierusalim şi mulţimii care îl urmează el îi adresează o învăţătură catehetică foarte serioasă şi foarte provocatoare. Noutatea învăţăturii lui Isus Cristos este dublă. Pe de o parte, limbajul radical folosit, acela de a renunţa şi chiar de a-i "urî" pe cei apropiaţi este o formă alegorică pe care o foloseşte pentru a indica faptul că nu legătura de sânge sau apartenenţa la un grup religios îl poate mântui pe om, ci alegerea liberă şi dezinteresată a lui Dumnezeu. Pe da altă parte, separarea de familie nu trebuie înţeleasă drept o "înscriere" la o anumită şcoală religioasă, ci ea este o redescoperire a lui Dumnezeu în persoană lui Isus Cristos, iar această legătură se desăvârşeşte pe drumul spre Ierusalim, spre încercare, moarte şi înviere.

Cu siguranţă că pentru familiile noastre aceste pericope ale evanghelistului Luca sunt foarte dure: să urăsc ceea ce iubesc, să mă despart de ceea ce am construit cu multă trudă, renunţare, răbdare... Totuşi, ceea ce ne este prezentat în radicalitatea urmării lui Isus Cristos nu este utopie, piedică, necaz, durere... Ea este, de fapt, modul cel mai apropiat de a-l urma zilnic pe Dumnezeul vieţii noastre.

Desigur că, la o citire amănunţită a acestor pericope, ne vom da seama că ele nu trebuie citite "ad litteram", adică citite şi, mai ales, aplicate în mod fundamentalist, fără nici cea mai mică reflecţie. Evanghelistul doreşte să ne avertizeze de pericolul îndepărtării de Dumnezeu din cauza prea marii preocupări de cele materiale, de onoruri, de condiţie socială sau din cauza celor apropiaţi. Familia trebuie să aibă scopul de a ne uni spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu de a ne îndepărta de el.

Familiaris consortium, 41:

"Iubirea conjugală fecundă se exprimă printr-o slujire a vieţii în forme multiple, dintre care generarea şi educaţia sunt cele mai importante, proprii şi de neînlocuit. În realitate însă, fiecare act al adevăratei iubiri faţă de om mărturiseşte şi perfecţionează fecunditatea spirituală a familiei, pentru că este în conformitate faţă de dinamismul interior şi profund al iubirii, ca dăruire de sine pentru alţii.

Din această perspectivă, bogată în valori şi obligaţii pentru toţi, vor şti să se inspire mai ales acei soţi care au experienţa sterilităţii fizice.

Familiile creştine, care în credinţă recunosc pe toţii oamenii ca fiii Tatălui comun din ceruri, vor întâmpina cu generozitate pe copiii altor familii, susţinându-i şi iubindu-i nu ca pe nişte străini, ci ca pe membrii unicei familii a copiilor lui Dumnezeu. Părinţii creştini vor putea, în felul acesta, să-şi întindă iubirea dincolo de legăturile trupului şi ale sângelui, alimentând legăturile care sunt implantate în spirit şi care se dezvoltă în slujirea concretă a copiilor din alte familii, lipsiţi adesea de cele mai elementare lucruri.

Familiile creştine vor şti să trăiască o mai mare disponibilitate către adopţiunea şi încredinţarea copiilor orfani sau abandonaţi; aceşti copii, regăsind căldura afectivă a unei familii, vor putea experimenta paternitatea iubitoare şi plină de grijă a lui Dumnezeu, mărturisită de părinţii creştini, şi, astfel, vor creşte cu seninătate şi încredere în viaţă, iar întreaga familie va fi îmbogăţită cu valorile spirituale ale unei fraternităţi mai ample.

Fecunditatea familiilor trebuie să cunoască o «creativitate» necontenită, rodul minunat al Duhului lui Dumnezeu care deschide ochii inimii pentru a descoperi noile trebuinţe şi suferinţe ale societăţii noastre care dă curaj pentru a le alina şi a le da răspuns. În acest cadru, se prezintă familiilor creştine un câmp vast de acţiune: mai îngrijorător decât abandonarea copiilor este astăzi fenomenul marginalizări sociale şi culturale care în mod dur atinge pe cei bătrâni, bolnavi, handicapaţi, toxicodependenţi, foşti puşcăriaşi etc.

În felul acesta, se lărgeşte enorm orizontul paternităţii şi maternităţii familiilor creştine: iubirea lor spirituală fecundă este provocată de acest fenomen şi de multe alte urgenţe ale timpului nostru. Cu familiile creştine şi prin familiile creştine, Cristos Domnul continuă să aibă «milă» faţă de mulţimi" (FC 41).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.