SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 57, 08.12.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (IV)
Chemarea la convertire (cf. Lc 13,1-35)

Reluând, după o lungă întrerupere, analiza pericopelor scripturistice raportate la ambientul familial am descoperit o temă minunată, care are o conexiune providenţială cu timpul pe care-l trăim. Titlul acestei pastile biblice săptămânale se intitulează, "chemarea la convertire". De fapt, acest al XIII-lea capitol al Evangheliei lui Luca ne prezintă câteva pericope ce se înscriu pe linia binecunoscută a providenţei şi a iubirii lui Dumnezeu faţă de creatura sa. Iată care este conţinutul sistematic al capitolului: chemarea la convertire (cf. Lc 13,1-5), parabola smochinului neroditor (cf. Lc 13,6-9), vindecarea unei femei în zi de sâmbătă (cf. Lc 13,10-17), parabola grăuntelui de muştar şi parabola plămadei (cf. Lc 13,18-21), cine va intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 13,22-30), perfidia lui Irod (cf. Lc 13,31-33), Isus Cristos plânge asupra Ierusalimului (cf. Lc 13,34-35).

Scena pericopei chemării la convertire (cf. Lc 13,1-5) este în concordanţă cu momentele istorice pe care le trăia poporul lui Israel în acel timp: răzvrătirea socio-politică a poporului iudeu împotriva oprimării romane. Plecând de la această constatare (este vorba despre cruzimea guvernatorului Ponţiu Pilat), Isus Cristos îi invită pe ascultătorii săi să abandoneze păcatele şi purtarea de mai înainte, deoarece soarta celui fără Dumnezeu este egală pentru toţi, indiferent de sfârşitul pământesc.

În acelaşi fel, vorbindu-le în parabole (cf. Lc 13,6-9), Isus Cristos le aminteşte faptul că asemenea unui smochin neroditor care nu aduce roade la timpul potrivit, la fel şi credinciosul, care nu ştie să se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune şi prin convertire, va fi tăiat şi aruncat în foc! De fapt, avertismentul pe care Fiul Omului îl face prin parabola smochinului este îndreptat către ascultătorii săi, deoarece oricine ascultă glasul lui Dumnezeu trebuie să de decidă imediat asupra alegerii sale drept ultimă alternativă a vieţii.

Vindecarea femeii în zi de sâmbătă şi parabola grăuntelui de muştar şi a plămadei (cf. Lc 13,10-21) readuc în faţa noastră modul în care Isus Cristos şi-a desfăşurat întreaga sa activitate publică: întâi acţionează şi, după aceea, învaţă. Povestirea vindecării femeii infirme într-o zi de sâmbătă, într-o sinagogă, nu are multe elemente extraordinare şi nu este o povestire lungă; totuşi, ceea ce este foarte important de notat este faptul că această vindecare şi învăţătura pe care el o va da este ultima pe care o va face într-o sinagogă înainte de pătimirea şi moartea sa. Dacă vindecarea pe care a făcut-o Isus Cristos îl irită pe conducătorul sinagogii, învăţătura sa îi împarte pe cei prezenţi: ea îi acoperă de ruşine pe adversarii săi, în timp ce mulţimea se bucură, deoarece, în această vindecare şi în învăţătura proclamată de el, ea găseşte cuvintele vieţii veşnice. Strâns legate între ele, cele două parabole pregătesc discursul mai amplu al lui Isus Cristos cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte legătura dintre convertire şi Împărăţia lui Dumnezeu, pericopa scripturistică din acest al XIII-lea capitol al Evangheliei sfântului Luca este providenţială (cf. Lc 13,22-30). Refrenul "Doamne, sunt puţini cei mântuiţi", care se transformă într-o întrebare crucială pentru fiecare ascultător, primeşte un răspuns pe măsură: nimeni nu se mântuieşte automat, ci numai aceia care ştiu să asculte de şoaptele Duhului şi de cuvintele mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu. Nu poate fi vorba despre mântuire, dacă în logica şi în esenţa vieţii creştine nu intră convertirea. Poarta Împărăţiei lui Dumnezeu este strâmtă pentru toţi: cei care nu vor să asculte de glasul lui Dumnezeu nu pot să apeleze la afinitatea şi la apartenenţa religioasă, deoarece uşa va fi închisă.

În faţa ameninţării cu moartea din partea lui Irod, Isus Cristos răspunde cu profeţia morţii sale în Ierusalim (cf. Lc 13,31-35). Isus Cristos ne aminteşte că, în ciuda tuturor adversităţilor şi a încercărilor, nimic nu este imposibil dacă privirea este îndreptată către împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu. Ierusalimul, capitala şi centrul vieţii religioase, templul, locul de întâlnire cu Dumnezeu şi locul de jertfă, devine simbolul împlinirii profeţiilor şi spaţiu desăvârşirii mântuirii pentru toţi oamenii.

Din aceste rânduri şi din aceste învăţături ale Sfintei Scripturi ne putem da seama că autenticele trăiri creştine şi căutarea profundă a lui Dumnezeu se pot găsi numai în ascultarea cuvântului său şi în convertirea personală şi familială. Familia, nucleul de bază al Bisericii, are o obligaţie imperativă de a face din trăirea conjugală un leagăn de pace, iubire, înţelegere. Toate aceste imperative se pot realiza dacă există convingerea că autentica şi necesara convertire religioasă trebuie să treacă obligatoriu prin conduita de viaţă a fiecărui membru în parte. Orice necaz, orice bucurie formează împreună momentele trecerii prin viaţă către Împărăţia lui Dumnezeu cel veşnic.

Familiaris consortium, 40:

"Familia este prima, dar nu unica şi exclusiva comunitate educativă, pentru că aceeaşi dimensiune comunitară, civilă şi eclezială a omului cere şi configurează o operă mai amplă şi coordonată, care va fi rodul colaborării ordonate a diverselor forme educative. Toate aceste forţe sunt necesare şi fiecare dintre ele poate şi trebuie să intervină spre acest scop cu competenţa şi contribuţia proprie.

Obligaţia educativă a familiei creştine are din această cauză un rol de mare importanţă în pastorala organică: aceasta implică o nouă formă de colaborare între părinţi şi comunităţile creştine, diferitele grupuri de educatori şi păstori. În acest sens, reînnoirea şcolii catolice trebuie să rezerve o atenţie specială atât părinţilor elevilor, cât şi formării unei comunităţi perfect educative.

Dreptul părinţilor la alegerea unei educaţii, conforme cu credinţa religioasă trebuie să fie absolut asigurat.

Statul şi Biserica au obligaţia de a da familiei toate ajutoarele posibile pentru ca să se poată exercita obligaţiile educative în mod adecvat. Pentru aceasta, atât Biserica cât şi statul trebuie să creeze şi să promoveze acele instituţii şi activităţi pe care în mod just le cer familiile, iar acest ajutor va trebui să fie proporţional cu lipsurile familiei. Deci, toţi aceia care în societate se ocupă cu conducerea şcolilor nu trebuie niciodată să uite faptul că părinţii sunt desemnaţi de Dumnezeu însuşi să fie primii şi principalii educatori ai copiilor lor şi că acest drept lor este absolut inalienabil.

Alături de acest drept, părinţii au obligaţia gravă de a se angaja total într-o colaborare cordială şi concretă cu învăţătorii şi conducătorii şcolilor.

Dacă în şcoli se învaţă ideologii contrare credinţei creştine, familia, împreună cu alte familii, şi dacă e posibil cu asociaţii de familii, trebuie să se străduiască, din toate puterile şi cu înţelepciune, să ajute pe copii ca să nu se îndepărteze de credinţă. În acest caz, familia are nevoie de ajutoare speciale de la păstorii sufleteşti care nu trebuie să uite că părinţii au dreptul inviolabil de a încredinţa pe fiii lor comunităţii ecleziale" (FC 40).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.