SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 56, 01.12.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (III)
Providenţa divină (cf. Lc 12,1-59)

După ce în capitolul anterior evanghelistul Luca şi-a axat discursul asupra rugăciunii, în capitolul al XII-lea ne reaminteşte o serie de principii care stau la baza creşterii spirituale a fiecărui credincios. Plecând de la mărturia pe care fiecare trebuie să o dea în faţa omenirii despre identitatea şi dumnezeirea lui Isus Cristos, se ajunge la providenţa lui Dumnezeu şi la iertarea necondiţionată. Structurarea acestui capitol este următoarea: mărturia curajoasă a Fiului Omului (cf. Lc 12,1-12), parabola bogatului necugetat (cf. Lc 12,13-21), încrederea în Providenţă (cf. Lc 12,22-34), îndemn la veghere (cf. Lc 12,35-40), parabola servitorului fidel (cf. Lc 12,41-48), enigma misiunii lui Isus Cristos (cf. Lc 12,49-53), semnele timpului (cf. Lc 12,54-56), discursul despre iertare (cf. Lc 12,57-59).

Prima pericopă scripturistică din acest capitol prelungeşte disputa începută de către Isus Cristos cu fariseii şi învăţaţii legii (cf. Lc 11,37-54) în sensul că atitudinea acestora îl determină să-i pună în gardă pe discipolii săi. Asemănând făţărnicia fariseilor cu aluatul şi cu drojdia, Isus Cristos doreşte să-i avertizeze pe discipolii săi că o cantitate mică de răutate poate strica toată munca lor apostolică. Asemenea fariseilor, cel care se compromite cu diferite fapte nedemne de Împărăţia lui Dumnezeu nu poate să fie un adevărat credincios al său. Isus Cristos, prin avertizarea pe care o dă, invită pe discipolii săi să nu se teamă de oamenii capabili să facă rău trupului, ci de pericolul produs de apostazie şi pune accentul pe centralitatea şi suveranitatea lui Dumnezeu, în mâna căruia se găseşte adevărata şi veşnica viaţă a omului. Continuându-şi ideea, Isus Cristos avertizează în legătură cu blasfemia pe care omul o aduce împotriva Duhului Sfânt şi anume atitudinea celui care refuză sistematic intervenţia mântuitoare în viaţa sa: cel care nu-l acceptă îşi va împietri inima şi nu va mai fi capabil de mântuire. Totuşi, acela care-l va accepta va avea asistenţa Duhului Sfânt şi va trebui să se preocupe de ceea ce va spune când se va găsi în faţa tribunalelor oamenilor, deoarece Duhul Sfânt îl va inspira.

În parabola bogatului necugetat (cf. Lc 12,13-21) evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus Cristos vorbind despre atitudinea pe care omul trebuie să o aibă faţă de bunurile acestei lumi. Povestirea începe cu o intervenţie din partea unui ascultător al lui Isus Cristos care îl roagă să devină "judecător" între el şi fratele său, iar tema disputei este moştenirea. Cuvintele lui Isus Cristos sunt foarte clare şi-i explică faptul că a "greşit adresa", deoarece el nu este un maestru, ca mulţi alţii din Israel, un simplu judecător ale problemelor juridice, ci el este acela care aduce vestea cea bună a mântuirii. De fapt, învăţătura sa este legată de întreaga existenţă şi de ceea ce el încearcă să explice, în primul rând, discipolilor şi, după aceea, întregului popor: bogăţia nu este necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea, de prea multe ori, este o piedică în calea spre Dumnezeu. Ceea ce este important este a te îmbogăţi în faţa lui Dumnezeu!

După ce a făcut această reflecţie în faţa mulţimii, Isus Cristos se îndreaptă către discipolii săi şi le explică cum te poţi încrede în Providenţa divină (cf. Lc 12,22-34). Acumularea de bogăţii materiale este un mod (de multe ori iluzoriu) de a te preocupa de ziua de mâine şi de a exclude orice intervenţie din partea altora, inclusiv din partea lui Dumnezeu. În acest context, Isus Cristos, după ce a avertizat mulţimea de acest pericol, îşi îndreaptă privirea către discipolii săi, oameni "de puţină credinţă", cum îi va numi ulterior, şi le explică şi lor modalitatea perfectă de a te îngriji de viitor: apelând la Providenţa divină! Acest fapt nu încurajează lenea şi delăsarea, ci angajarea serioasă în viaţa societăţii; totul făcut însă la lumina şi sub inspiraţia lui Dumnezeu. Omul care acumulează multe bogăţii şi a nu se încrede în Dumnezeu este asemănător cu acela care strânge lucruri şi le depozitează la întâmplare. Doar în atitudinea de încredere în Dumnezeu vom avea asigurată ziua de mâine şi viaţa veşnică.

Îndemnul la veghere, legat de parabola servitorului fidel (cf. Lc 12,25-48), este povestit de către evanghelist tot în intimitatea cercului restrâns al discipolilor. Continuând să discute cu ei, Isus Cristos le indică o nouă temă a mesajului său mântuitor: vigilenţa şi fidelitatea. În drumul spre Ierusalim, acolo unde îşi va desăvârşi misiunea sa, Isus Cristos îşi pregăteşte discipolii cu privire la situaţia lor imediat postpascală: aşteptarea Domnului lor care va veni la împlinirea timpului. Aşa cum va prezenta înălţarea la cer, în cea de a doua parte a compoziţiei sale redacţionale (cf. Fap 1,9-11), evanghelistul Luca le explică ascultătorilor săi că timpul Bisericii este timpul aşteptării. În această perioadă toţi credincioşii trebuie să fie pregătiţi (cf. Lc 12,35-40), dar, în mod particular, sunt invitaţi de a rămâne credincioşi discipolii săi, care sunt chemaţi, în virtutea responsabilităţii acordate de către Isus Cristos, să fie conducătorii comunităţii creştine (cf. Lc 12,41-48). În acest sens, Isus Cristos se va folosi de parabole pentru a indica drumul pe care discipolii şi întreaga comunitate creştină trebuie să-l urmeze pentru a imita comportamentul Maestrului.

Învăţătura propusă de către Isus Cristos discipolilor săi (cf. Lc 12,22) a clarificat ceea ce se aşteaptă de la ei, adică încrederea în providenţa lui Dumnezeu. În pericopa referitoare la enigma misiunii lui Isus Cristos (cf. Lc 12,49-53), se ajunge la culmea revelaţiei lui Dumnezeu în legătură cu aceia care doresc să facă parte din comunitatea creştină şi care vor fi puşi în situaţii critice. De fapt, semnificaţia misiunii lui Isus Cristos, despre care se vorbeşte la început (cf. Lc 12,49-50), are repercusiuni directe asupra discipolilor săi (cf. Lc 51-53). Realizând în sine planul lui Mesia care suferă, Isus Cristos îmbracă şi chipul lui Mesia-principe al păcii, chiar dacă în aparenţă se vorbeşte despre diviziune şi dezbinări.

Plecând de la acest context, Isus Cristos se adresează mulţimii vorbind despre semnele timpului (cf. Lc 12,54-59). În contrast cu discipolii, mulţimea nu a înţeles mesajul şi misiunea lui Isus Cristos şi, în consecinţă, oamenii nu-şi dau seama că deja se găsesc în timpul mesianic proclamat de el. Acest fapt, cel al timpului mesianic, este înţeles drept momentul în care fiecare om nu mai trebuie să-l judece pe aproapele, ci să fie în stare să se judece pe sine însuşi, deoarece gravitatea faptelor sale îl poate conduce sau exclude din Împărăţia cerurilor.

Învăţătura acestui capitol al Evangheliei sfântului Luca nu se limitează la o interpretare strict scripturistică şi adresată specialiştilor: ea cuprinde întreaga Biserică şi este o învăţătură bogată pentru familiile creştine. Acceptarea lui Isus Cristos în familiile creştine înseamnă a intra în dimensiunea escatologică şi în recunoaşterea semnelor timpului în care Dumnezeu îşi face simţită prezenţa. De fapt, pacea, înţelegerea, respectul şi iubirea sunt cele care "dau tonul" bunei convieţuiri. Educaţia copiilor trebuie să ajute ambientul familial la o creştere armonioasă şi la o nouă perspectivă în ceea ce priveşte viitorul întregii familii creştine. Doar plecând de aici se pot vedea roadele pe viitor.

Familiaris consortium, la numărul 39, ne spune:

"Misiunea educării cere ca părinţii creştini să propună fiilor lor acele cunoştinţe care sunt necesare pentru maturizarea gradată a personalităţii lor din punct de vedere creştin şi eclezial. Ei vor relua liniile educative enumerate mai sus, cu grija de a le arăta copiilor profunda semnificaţie spre care-i conduce credinţa şi dragostea lui Isus Cristos. Mai mult încă, conştiinţa că Domnul le încredinţează părinţilor creşterea unui fiu al lui Dumnezeu, a unui frate al lui Isus Cristos, a unei Biserici a Duhului Sfânt, a unui mădular al Bisericii, aceasta îi va ajuta pe părinţii creştini în împlinirea obligaţiei de a consolida în sufletul copiilor lor darul graţiei divine.

Conciliul Vatican al II-lea precizează astfel conţinutul educaţiei creştine: «Educaţia creştină nu comportă numai maturizarea propriei persoane umane... ci tinde, mai ales, să determine pe cei botezaţi să fie iniţiaţi gradual în cunoaşterea misterului mântuirii fiind conştienţi, tot mai mult, de darul credinţei pe care au primit-o; ei vor învăţa să se închine lui Dumnezeu în spirit şi adevăr (cf. In. 4,23),mai ales în acţiunea liturgică; se vor pregăti să trăiască viaţa omului nou în dreptatea şi sfinţenia adevărului (cf. Ef 4,22-24), şi aşa vor ajunge la omul perfect, la măsura plinătăţii lui Cristos (cf. Ef. 4,13) şi-şi vor da aportul în creşterea trupului mistic. Conştienţi de vocaţia lor, părinţii creştini trebuie să se pregătească pentru a mărturisi prin fapte speranţa care este în ei (cf. 1 Pt 3,14) şi să promoveze progresul lumii în sensul creştin al termenului».

Sinodul episcopilor, reluând şi dezvoltând ideile conciliare, a prezentat misiunea educativă a familiei ca pe o adevărată slujire preoţească prin care este transmisă lumina evangheliei, astfel încât însăşi viaţa de familie devine un itinerar de credinţă, o iniţiere creştină şi şcoală a urmării lui Cristos. În familia conştientă de un atare dar, aşa cum a scris papa Paul al IV-lea, «(...) toţi evanghelizează şi sunt evanghelizaţi».

În forţa ministerului educativ, părinţii, prin mărturia vieţii, sunt primii vestitori ai evangheliei faţă de copiii lor. Mai mult, rugându-se împreună cu fiii şi meditând cu ei cuvântul lui Dumnezeu, introducându-i Trupul lui Cristos - euharistic şi eclezial - prin iniţiere creştină, părinţii devin pe deplin dătătorii de viaţă, generatorii nu doar de viaţă trupească, ci şi ai acelei vieţi care, prin reînnoirea Duhului Sfânt, izvorăşte din crucea şi învierea lui Cristos.

Pentru ca părinţii creştini să-şi poată îndeplini în mod demn misiunea lor educativă, părinţii sinodali şi-au exprimat dorinţa de a se pregăti un text adecvat al unui catehism al familiei, clar, concis şi în aşa fel întocmit, încât să poată fi uşor asimilat de toţi. Conferinţele episcopale sunt invitate cu căldură să se angajeze pentru realizarea acestui catehism" (FC 39).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.