SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 55, 24.11.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (II)
Isus Cristos şi adevărata fericire: rugăciunea (cf. Lc 11,1-54)

După ce a relatat care sunt cele mai bune mijloace pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, evanghelistul Luca, în cel de al XI-lea capitol al Evangheliei sale, ne prezintă care este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu şi care este adevărata fericire proclamată de Isus Cristos. Structurarea acestui capitol este următoarea: rugăciunea "Tatăl nostru" (cf. Lc 11,1-4), parabola prietenului insistent (cf. Lc 11,5-8), puterea rugăciunii (cf. Lc 11,9-13), Isus Cristos şi Beelzebul (cf. Lc 11,14-23), revenirea duhului necurat (cf. Lc 11,24-26), proclamarea adevăratei fericiri de către Isus Cristos (cf. Lc 11,27-28), semnul lui Iona (cf. Lc 11,29-32), lumina trupului (cf. Lc 11,33-36), denunţarea fariseilor şi cărturarilor de către Isus Cristos (cf. Lc 11,37-54)

Rugăciunea a jucat un rol primordial în întreaga viaţă a lui Isus Cristos şi modelul de rugăciune pe care-l prezintă discipolilor săi este, de fapt, un compendiu al întregii sale experienţe mistice (cf. Lc 11,1-4). De fapt, Isus Cristos, începând cu rugăciunea de laudă adresată Tatălui (cf. Lc 10,21-22), a arătat, în diferite feluri, care trebuie să fie atitudinea discipolului faţă de Dumnezeu. Faptul că Isus Cristos se roagă, fapt amintit de foarte multe ori în evanghelie, este motivul pentru care discipolii îl invită să-i înveţe să se roage. Învăţătura pe care Isus Cristos o dă acestora este redată, de către evanghelist, în trei părţi: rugăciunea lui Isus Cristos (cf. Lc 11,1-4), parabola prietenului insistent (cf. Lc 11,5-8) şi puterea rugăciunii (cf. Lc 11,9-13). Toate împreună nu fac altceva decât să întărească în credinţă şi speranţă pe toţi aceia care aşteaptă de la Dumnezeu venirea Împărăţiei sale. O privire atentă asupra acestor pericope scripturistice ne conduce la concluzia că rugăciunea, pe care Isus Cristos o dă drept model, nu este una valabilă pentru sine însuşi, ci în ea se vede atitudinea pe care trebuie să o îmbrăţişeze aceia care doresc să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pasaj scripturistic important al acestui capitol este acela referitor la Isus Cristos şi Beelzebul (cf. Lc 11,14-26). În acest pasaj scripturistic, evanghelistul Luca, după ce ne-a obişnuit deja cu gruparea anumitor evenimente într-un material mai lung şi mai bogat, ne prezintă câteva acţiuni şi reacţiuni din partea lui Isus Cristos şi a opozanţilor săi. Povestirea exorcizării omului mut este, pentru prima oară, motiv de neînţelegere pentru mulţimea adunată să-l asculte şi să-i vadă minunile. După ce a vindecat şi eliberat pe omul posedat, Isus Cristos este acuzat de către unii de magie, iar alţii îi cer un semn din cer pentru a-l crede. Replica lui Isus Cristos nu întârzie să apară, dar aceasta este sub forma unui reproş făcut mulţimii care nu vrea să vadă puterea extraordinară pe care Dumnezeu o foloseşte în favoarea sa şi că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul lor. În cele din urmă, Isus Cristos răspunde acuzatorilor săi cu o atenţionare, deoarece aceia care nu sunt împreună cu Fiul Omului se lasă prinşi în cursa celor şapte duhuri necurate, ceea ce vrea să însemne gravitatea posesiunii diabolice a omului, în momentul în care îl refuză pe Dumnezeu, şi că starea sa sufletească este deosebit de tristă.

Drept răspuns la avertizările lui Isus Cristos, găsim glasul femeii din mulţime care-l fericeşte pentru atitudinea şi învăţătura sa (cf. Lc 11,27-28). Admirând predica lui Isus Cristos, această femeie, printr-un reflex spontan, exclamă: "Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!". Este surprinzătoare atitudinea lui Isus Cristos care, fără să refuze aceste cuvinte de binecuvântare, propune un alt mod de a vedea intervenţia lui Dumnezeu în viaţa oamenilor: nu ajunge să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie obligatoriu să-l pui şi în practică. Doar în acest fel poţi deveni mărturisitor autentic al învăţăturii sale!

În timp ce mulţimea se îngrămădea în jurul lui Isus Cristos, el le dă un răspuns tăios acelora care-l provocaseră anterior şi-i ceruseră un semn din cer care să autentifice misiunea sa de trimis al lui Dumnezeu. Răspunsul său este clar: semnul profetului Iona (cf. Lc 11,29-36). Evanghelistul Luca oferă o interpretare proprie semnului profetului Iona, în sensul că el nu este văzut prin intermediul învierii viitoare a Fiului Omului, ci doar prin activitatea şi predica sa actuală. Unicul semn care le este oferit acelei generaţii este acela al convertirii. Aşa cum la judecata finală cei care l-au refuzat pe Dumnezeu şi pe trimişii săi, profeţii, vor fi aspru judecaţi, tot în acelaşi mod, cei care-l vor nega şi nu-l vor recunoaşte pe Isus Cristos drept Fiu al Omului şi Mesia vor primi răsplata cuvenită. Acest pasaj scripturistic este încheiat de către evanghelistul Luca printr-un răspuns al lui Isus Cristos format din două sentinţe-imagini care au ca temă centrală candela şi lumina. Predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi persoana lui Isus Cristos sunt asemănate cu o candelă pusă la înălţime pentru a lumina întreaga casă, adică întreaga lume. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu luminează întreaga lume, tot aşa acestei generaţii, care caută un semn, nu-i va fi dat altul decât cel al prezenţei Fiului Omului în mijlocul ei.

O pericopă foarte interesantă a Evangheliei sfântului Luca este aceea a denunţării fariseilor şi a cărturarilor (cf. Lc 11,37-54). Povestirea începe cu invitaţia pe care un fariseu o face lui Isus Cristos de a lua masa împreună. Ca şi altădată (cf. Lc 7,36 ş.u; 14,1 ş.u.), această atitudine a lui Isus Cristos oferă o nouă ocazie pentru a demonstra adevărata faţă a fiecărui protagonist în parte. În această scenă narativă, Isus Cristos se adresează, în mod cu totul deosebit, fariseilor, pe care-i mustră pentru atitudinea lor făţarnică (cf. Lc 11,39-44); după aceea, la intervenţia unui doctor al legii, el mustră şi pe învăţaţii legii (cf. Lc 11,45-52). Punctul de plecare pentru aceste mustrări din partea lui Isus Cristos este tocmai comportamentul său. Deoarece nu a îndeplinit un ritual prescris de lege, cel al spălării mâinilor înainte de masă, fariseii şi învăţaţii legii îl consideră drept un călcător de lege şi tradiţii. Pentru farisei spălarea pe mâini nu era o problemă igienică, în sensul modern, ci era vorba despre un remediu religios, adică de respectarea riguroasă a tuturor tradiţiilor privitoare la impuritatea rituală, a diferitelor tipuri de contaminare. Cum cu puţin timp înainte Isus Cristos fusese în contact cu posedatul şi cu mulţimea, după părerea acestor două clase religioase, s-a contaminat şi nu putea să servească masa fără să facă ritualul spălării mâinilor. De fapt, întreaga scenă povestită de către evanghelist nu doreşte altceva decât să scoată în evidenţă că Isus Cristos priveşte, în primul rând, la persoana omului, la nevoile şi valoarea sa intrinsecă şi nu la simple tradiţii emanate de autoritatea umană. Dacă în ceea ce faci se pune adevăr şi iubire, celelalte ritualuri rămân simple prescrieri umane. Fariseii şi învăţaţii legii, punând înainte de toate legea şi nu iubirea, au primit o lecţie dură de la Stăpânul iubirii adevărate, Isus Cristos.

După cum bine am observat, acest capitol al XI-lea din Evanghelia sfântului Luca ne prezintă o temă esenţială pentru întreaga bună desfăşurare a vieţii familiale: rugăciunea. Misiunea primordială a familiei este aceea ca împreună, părinţi, copii, rude, să formeze un loc, o oază de spiritualitate, înţelegere şi iubire. Nu trebuie să se cramponeze în obiceiuri şi tradiţii străine de simţământul creştin şi de prea multe ori legate de obiceiuri păgâne. Locul propice pentru dezvoltarea integrală a tuturor membrilor familiei este căminul, iar aici, prin rugăciune şi bunăvoinţă, se pot acumula adevăratele comori pentru fiecare membru în parte.

Familiaris consortium, la numărul 38, ne spune:

"Pentru părinţii creştini misiunea educativă inserată, cum s-a spus, în participarea lor la opera creatoare a lui Dumnezeu, are un izvor nou şi specific în sacramentul căsătoriei care îi consacră operei de educaţie propriu-zis creştină a copiilor, îi cheamă, adică, să participe la aceeaşi autoritate şi la aceeaşi iubire a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos păstorul, precum şi la iubirea de mamă a Bisericii; îi îmbogăţeşte cu înţelepciune, sfat, tărie şi cu oricare altul din darurile Duhului Sfânt pentru a ajuta pe copii în creşterea lor umană şi creştină.

Obligaţia educativă primeşte de la sacramentul căsătoriei demnitatea şi vocaţia de a fi un adevărat «minister» al Bisericii, pus în edificarea membrilor ei. Aşa de mare este măreţia şi splendoarea slujirii educative a soţilor creştini, încât sfântul Toma de Aquino nu ezită a o compara cu slujirea preoţească: «Unii răspândesc şi păstrează viaţa spirituală cu o slujire unică spirituală, slujire proprie preoţilor; alţii dau viaţă corporală şi spirituală şi aceasta se întâmplă în sacramentul căsătoriei, în care bărbatul şi femeia se unesc pentru a naşte copii şi a-i educa pentru cultul lui Dumnezeu».

Conştiinţa vie şi trează a misiunii în sacramentul Căsătoriei va ajuta pe părinţii creştini să-şi ofere serviciul lor educativ cu mare seninătate şi încredere şi, în acelaşi timp, cu simţ de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, care îi cheamă şi-i trimite să edifice Biserica în fiii lor. În felul acesta, familia celor botezaţi, adunaţi în Biserica familiei de cuvântul lui Dumnezeu şi de sacramentul Căsătoriei, devine, ca şi marea Biserică, maestră şi mamă" (FC 38).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.