SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 54, 17.11.2004
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Lc 9,51-19,27) (I)
Isus Cristos şi porunca iubirii (cf. Lc 9,51-10,42)

În întreaga sa compoziţie redacţională, evanghelistul Luca a căutat să puncteze cele mai importante momente ale vieţii şi activităţii lui Isus Cristos. În acest sens, după ce a acordat destule capitole şi pericope predicării şi activităţii miraculoase a faptelor lui Isus Cristos în ţinutul Galileii, evanghelistul îşi îndreaptă privirea către Ierusalim şi ni-l prezintă pe Fiul Omului în drumul său către Ierusalim. Îl vom însoţi şi noi, ca nişte pelerini ascultători şi atenţi la mesajul pe care doreşte să ni-l transmită. Sfârşitul capitolului al IX-lea şi întreg capitolul al X-lea au ca protagonist pe Isus Cristos care, pe drumurile Samariei, predică Împărăţia lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca, prin pericopele scripturistice ce vor urma, acordă o importanţă deosebită drumului pe care-l parcurge Isus Cristos, împreună cu ucenicii săi, către Ierusalim. De fapt, Samaria separa Galileea de Iudeea şi de capitala sa, Ierusalim, locul privilegiat al împlinirii planului de mântuire pe care Fiul Omului, Isus Cristos, urma să-l pună în aplicare.

În primele relatări ale acestui material, Luca ni-l prezintă pe Isus Cristos în teritoriul samaritenilor, ţinut păgân, după mentalitatea iudeilor, dar ţinut de misiune, după porunca lui Isus Cristos. Structurarea acestui prim material este următoarea: respingerea lui Isus Cristos de către samariteni (cf. Lc 9,51-56), exigenţele urmării lui Isus Cristos (cf. Lc 9,57-62), misiunea celor şaptezeci şi doi de discipoli (cf. Lc 10,1-20), preamărirea lui Dumnezeu Tatăl din partea lui Isus Cristos (cf. Lc 10,21-24), marea poruncă a iubirii (cf. Lc 10,25-28), caritatea samariteanului (cf. Lc 10,29-37), Marta şi Maria (cf. Lc 10,38-42).

Cerându-le discipolilor să-i pregătească venirea într-un sat al samaritenilor (cf. Lc 9,51-56), Isus Cristos doreşte să rupă ostilitatea existentă între iudei şi samariteni. Acest popor cu sânge iudaic, amestecat cu cel păgân, care avea la baza învăţăturii sacre Pentateuhul şi cultul local de pe muntele Gherazim, constituia o provocare permanentă pentru templul din Ierusalim. Tocmai aceste caracteristici, adoptate după întoarcerea din robia babiloniană, 538 î.C., îi îndepărtau de fraţii lor iudei şi de templul din Ierusalim, locul privilegiat al cultului lui Iahve. Povestirea neacceptării lui Isus Cristos de către samariteni se poate lega de refuzul conaţionalilor săi şi chiar de cel al cunoscuţilor săi din Nazaret (cf. Lc 4,14-30) şi, aşa cum vom vedea mai departe, de refuzul autorităţilor religioase. De fapt, analizând bine textul, ne dăm seama că samaritenii nu-l refuză atât pe Isus Cristos, cât templul din Ierusalim, deoarece ei ştiau că el se îndreaptă într-acolo. Cu trecerea timpului, templul din Ierusalim nu va mai fi centrul cultului adevăraţilor credincioşi, deoarece adevăraţii credincioşi vor fi aceia care-l vor adora pe Dumnezeu în Duh şi adevăr.

Exigenţele urmării lui Isus Cristos fac obiectul următoarei pericope scripturistice (cf. Lc 9,57-62). Această unitate redacţională a evanghelistului Luca ne prezintă tema dificultăţilor de a-l urma pe Isus Cristos, din partea acelor persoane care, în acest pasaj scripturistic, nu au un nume, care doresc să-l urmeze pe Fiul Omului, dar, în acelaşi timp, caută timp şi pentru ei sau pentru familia lor. Contrar obiceiului lui Isus Cristos, care îşi alege singur discipolii, de el se apropie câţiva ascultători ai cuvintelor sale şi, convinşi, probabil, de minunile văzute îşi arată disponibilitatea de a-l sluji. Totuşi, în toate cele trei cazuri, disponibilitatea arătată este condiţionată de umanitatea fiecăruia dintre ei: doresc "înainte" să-şi rezolve problemele personale, familiale. Pentru Isus Cristos răspunsul este clar: cine doreşte să-l slujească pe Dumnezeu şi Împărăţia sa trebuie să renunţe imediat la totul şi la toate. Nu poţi fi ucenic al Împărăţiei lui Dumnezeu împărţind timpul şi energiile tale cu alte preocupări pământeşti.

Alegerea şi misiunea la care sunt trimişi cei şaptezeci şi doi de ucenici (cf. Lc 10,1-20) denotă faptul că Isus Cristos se gândeşte, încă din acel moment, la o viitoare activitate apostolică a viitoarei Biserici care se va naşte. Acest material redacţional reprezintă o bogăţie inestimabilă în ceea ce priveşte misiunea încredinţată de către Isus Cristos celor şaptezeci şi doi de ucenici, dar constituie şi firul roşu, firul conducător pentru întreaga activitate a viitorilor misionari ai cuvântului lui Dumnezeu. Invitaţia pe care Isus Cristos o face acestor discipoli este una radicală şi nu lasă loc la interpretări: cel care doreşte să se implice în activitatea misionară trebuie să se ghideze după învăţăturile sale şi, lăsând la o parte toate interesele proprii, să caute să transmită mesajul autentic al lui Dumnezeu. Pentru cei care ascultă cuvântul trimişilor, adică pentru cei care primesc învăţătura şi o pun în practică, le este destinată viaţa veşnică, deoarece cei ce ascultă de glasul misionarilor, ascultă, de fapt, de glasul lui Dumnezeu şi de acela care i-a trimis. Chiar dacă evanghelistul Luca ne redă în puţine cuvinte activitatea misiunii celor şaptezeci şi doi de discipoli, la întoarcerea lor ei povestesc lui Isus Cristos succesul pe care l-au avut chiar şi împotriva demonilor şi sunt conştienţi, în acelaşi timp, că această putere au primit-o de la el. Cu toate acestea, Isus Cristos le indică motivul principal al bucuriei lor: viaţa veşnică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Acela care ştie să transmită cuvântul lui Dumnezeu, acela va avea viaţa veşnică.

Imediat după ce-i primeşte pe cei şaptezeci şi doi de discipoli veniţi din misiune, Isus Cristos tresaltă de bucurie în Duhul Sfânt (cf. Lc 10,21-24) şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu Tatăl pentru darul pe care l-a făcut, prin intermediul Duhului Sfânt, acestor slujitori ai săi. Neobişnuita menţionare a Duhului Sfânt indică faptul că Isus Cristos doreşte să le reveleze întrutotul misiunea la care au fost chemaţi de către Dumnezeu Tatăl. Isus Cristos laudă pe Tatăl său pentru că a dezvăluit discipolilor autoritatea acordată asupra forţelor răului şi pentru faptul că numele lor a fost înscris în cartea vieţii veşnice. Ceea ce poporul lui Israel aştepta pentru viitor este deja realizat prin transmiterea cuvintelor lui Isus Cristos de către cei mici şi umili, iar acest fapt constituie darul gratuit al lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Învăţătura despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este exprimată de către evanghelistul Luca prin trei forme: legea (cf. Lc 10,25-28), caritatea (cf. Lc 10,29-37) şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu (cf. Lc 10,38-42). Alături de tema "celei mai mari porunci", adică cea a iubirii lui Dumnezeu, evanghelistul Luca aşază şi porunca iubirii aproapelui, care este foarte bine ilustrată de către parabola samariteanului milostiv. Mai mult, Luca nu se opreşte aici; în episodul referitor la Marta şi Maria ni se permite să observăm cum putem pune în practică aceste două porunci ale lui Dumnezeu. După porunca iubirii lui Dumnezeu, parabola samariteanului milostiv ne-a clarificat ce se dorea a înţelege prin iubirea de aproapele, iar povestirea celor două surori face o analogie asupra poruncii de a-l iubi pe Dumnezeu.

Din pericopele scripturistice analizate mai sus reiese o temă centrală şi valabilă pentru fiecare dintre noi, însă în mod cu totul deosebit pentru familia creştină: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Viaţa fiecărui creştin poate fi plină de diferite concepte, prejudecăţi şi neînţelegeri în ceea ce priveşte priorităţile de urmat. Serviciul, situaţia economică, sănătatea, relaţiile cu alţii, toate acestea împreună condiţionează întreaga noastră existenţă. Cu toate acestea, Isus Cristos, prin poruncile sale, este foarte categoric cu noi: nu putem să ne eschivăm la infinit din faţa responsabilităţilor asumate o dată cu da-ul pe care l-a spus în faţa lui Dumnezeu. Nu putem şi nu avem dreptul să dezertăm în momentul în care ceea ce noi gândim nu corespunde realităţii concrete în care trăim.

Nu întotdeauna este uşor să iubim, să iertăm, să slujim... însă tocmai în aceste situaţii ale vieţii descoperim şi devenim autenticii martori ai lui Isus Cristos, acei creştini care se identifică cu bunul samaritean, cu Marta şi Maria, cu acele persoane care în linişte şi anonimat lucrează pentru instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. A fi creştin înseamnă a fi om, misionar şi purtător de Dumnezeu pentru toţi cei din jur!

Familiaris consortium, la numărul 37, explică următoarele:

"Deşi sunt înconjuraţi de greutăţi care se împotrivesc operei educative, mult agravate astăzi, părinţii trebuie să-şi formeze fiii cu încredere şi curaj pentru valorile esenţiale ale vieţii umane. Fiii trebuie să crească într-o libertate justă faţă de bunurile materiale, adoptând un stil de viaţă simplu şi auster, fiind convinşi că «(...) omul este mai preţios prin ceea ce este, decât prin ceea ce are».

Trăind într-o societate zdruncinată şi dezmembrată de tensiuni şi conflicte, din cauza ciocnirilor violente ale curentelor individualiste şi egoiste, fiii trebuie să se îmbogăţească nu numai în sensul adevăratei dreptăţi, care singură conduce la respectarea demnităţii personale a fiecăruia, dar mai ales în iubirea adevărată, înţeleasă ca grijă sinceră şi serviciu dezinteresat faţă de alţii, în special faţă de cei săraci şi lipsiţi. Familia este prima şi fundamentala şcoală a sociabilităţii, pentru că este comunitatea de iubire care ştie să afle în dăruirea de sine legea care o conduce şi o face să crească. Dăruirea de sine, care inspiră iubirea soţilor între ei, este modelul şi norma dăruirii de sine care trebuie să se actualizeze între fraţi şi surori, precum şi între diferitele generaţii care sunt împreună în familie. Comuniunea şi participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie şi de dificultate, reprezintă cea mai concretă şi eficace pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă şi fecundă a copiilor în orizontul larg al societăţii.

Educaţia la iubire ca dăruire de sine constituie şi premisa indispensabilă pentru părinţii chemaţi să ofere fiilor lor o clară şi delicată educaţie sexuală. În faţa unei culturi care «banalizează» în mare parte sexualitatea umană, deoarece o interpretează şi o trăieşte în mod reductiv şi sărăcit, legând-o în mod exclusiv de timp şi de plăcerea egoistă, serviciul educativ al părinţilor trebuie să insiste cu fermitate asupra unei culturi sexuale care să fie într-adevăr şi-n mod deplin personală: sexualitatea, de fapt, este o bogăţie a întregii persoane - trup, sentiment şi suflet - şi manifestă semnificaţia sa intimă în a purta persoana la dăruirea de sine în iubire.

Educaţia sexuală, drept şi datorie fundamentală a părinţilor, trebuie să se actualizeze mereu sub conducerea lor plină de grijă, fie în sânul familiei, fie în centrele de educaţie alese şi controlate de dânşii. În acest sens, Biserica insistă asupra legii subsidiarităţii pe care trebuie s-o observe şcoala atunci când cooperează la educaţia sexuală, încadrându-se în spiritul care îi animă pe părinţi.

În acest context, este obligatorie şi educaţia la castitate, pentru că este virtutea care dezvoltă maturitatea autentică a persoanei şi o face capabilă de a respecta şi promova «semnificaţia matrimonială» a trupului. Mai mult, părinţii creştini îi vor acorda o atenţie şi grijă deosebită, descoperind semnele chemării lui Dumnezeu prin educaţia la feciorie, forma superioară a dăruirii de sine care constituie sensul însuşi al sexualităţii umane.

Datorită legăturilor strânse care sunt între dimensiunea sexuală a persoanei şi valorile ei etice, datoria de educatori a părinţilor trebuie să-i conducă pe copii la cunoaşterea şi stima normelor necesare şi preţioase care garantează o creştere personal responsabilă în sexualitatea umană.

Pentru aceasta, Biserica se opune cu tărie la o anumită formă de informare sexuală, ruptă de principiile morale şi aşa de răspândită, care nu este altceva decât o iniţiere în experimentarea plăcerii şi stimul care duce la pierderea seninătăţii, chiar din anii nevinovăţiei, deschizându-se calea la viciu" (FC 37).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.