SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 53, 10.11.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (VIII)
Descoperirea progresivă a lui Isus Cristos apostolilop săi (cf. Lc 9,1-50)

Întregul capitol al IX-lea al Evangheliei sfântului Luca se concentrează asupra descoperirii progresive, din partea lui Isus Cristos, către apostolii săi. El, care i-a chemat, i-a instruit, i-a trimis în misiune şi le-a arătat care este calea de urmat pentru a ajunge la mântuire, doreşte să le facă un dar extraordinar: persoana sa. De fapt, prin întrebarea: "Cine spun mulţimile că sunt eu?" şi prin răspunsul dat de ei, prin sfântul Petru, Isus Cristos li se descoperă şi îi asigură de viaţa cea veşnică. Pentru o mai bună analiză a acestei prime părţi, vom folosi următoarea structurare: misiunea apostolilor (cf. Lc 9,1-6), Isus Cristos şi Irod tetrarhul (cf. Lc 9,7-9), întoarcerea apostolilor din misiune şi înmulţirea pâinilor (cf. Lc 9,10-17), mărturisirea sfântului Petru şi prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Lc 9,18-22), exigenţele urmării lui Isus Cristos (cf. Lc 9,23-27), schimbarea la faţă a lui Isus Cristos (cf. Lc 9,28-36), vindecarea unui tânăr posedat de diavol (cf. Lc 9,37-43a), a doua anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Lc 9,43b-45), întâietatea între apostoli (cf. Lc 9,46-48), puterea numelui lui Isus Cristos (cf. Lc 9,49-50).

Prima pericopă a acestui capitol ne prezintă un grup bine determinat şi misiunea la care este chemat fiecare membru al grupului: predicarea cuvântului lui Dumnezeu şi transmiterea mesajului mântuirii (cf. Lc 9,1-6). Evanghelistul Luca explică în mod cuprinzător motivul pentru care Isus Cristos a ales, din numărul lărgit de discipoli, doisprezece şi i-a numit apostoli, adică trimişi (cf. Lc 6,13). Lor le-a încredinţat o misiune specială, care, cu trecerea timpului, se va transforma în esenţa Bisericii creştine: transmiterea cuvântului lui Dumnezeu şi acţiunea în vederea eliberării de sub puterea celui rău. Puterea pe care Isus Cristos le-o acordă este una deosebită, însă această constă nu în modul propriu al apostolului de a expune mesajul evanghelic, sau în capacitatea acestuia de a "acumula" putere divină, ci în încrederea necondiţionată în cuvântul şi în puterea mântuitoare a lui Isus Cristos. Nu puterile sau carismele personale le asigură apostolilor reuşita misiunii, ci cuvântul şi intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu.

Datorită faptului că numele lui Isus Cristos era din ce în ce mai prezent pe buzele tuturor şi deoarece auzea tot ceea ce se întâmplă în provincia guvernată de el, Irod tetrarhul îşi pune o întrebare crucială asupra identităţii lui Isus Cristos (cf. Lc 9,7-9). De fapt, nu numai poporul a rămas uluit de învăţătura şi minunile lui, ci şi cei care locuiau la curtea tetrarhului. Ceea ce surprinde este viziunea acestora asupra lui Isus Cristos. Cele trei versiuni care circulau la curte se refereau la trecut, în sensul că se refereau ori la învierea lui Ioan Botezătorul, ori la venirea lui Ilie, ori la un alt profet din vechime. În ceea ce priveşte pe Isus Cristos, el nu era un personaj al trecutului înviat, căci învierea sa glorioasă va veni mai târziu, ci el este piatra de încercare pentru cei ce nu doresc să-l recunoască drept mântuitor al omului.

O minune cu totul deosebită este aceea a înmulţirii pâinilor (cf. Lc 9,10-17). După întoarcerea apostolilor din misiune, ei "povestesc" tot ceea ce au făcut în numele lui Isus Cristos şi, pentru prima dată, evanghelistul Luca ne spune că Isus Cristos se retrage, împreună cu apostolii şi probabil în această atitudine se găseşte grija pe care o are Isus Cristos faţă de munca misionarului: după trudă, urmează liniştea şi confidenţa cu Isus Cristos! Chiar dacă pe moment Isus Cristos primeşte mulţimea care-l caută şi îi vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu, el doreşte să ofere ceva mai mult acesteia: însăşi viaţa veşnică! Miracolul înmulţirii pâinilor, dincolo de a fi în logica foamei de care erau cuprinşi discipolii şi mulţimea, era, de fapt, răspunsul pe care-l dă Isus Cristos întrebării pe care şi-a pus-o Irod tetrarhul: "Cine este Isus din Nazaret?". Iar acest răspuns este simplu, dar plin de măreţie: este Domnul istoriei, cel care dă de mâncare, nu numai fizică, ci, în mod cu totul deosebit, cerească. Isus Cristos "frânge" pâinea vieţii veşnice împreună cu toţi aceia care caută cuvântul şi persoana lui, dând a se înţelege că omul care se apropie de Dumnezeu şi se împărtăşeşte din sfintele taine, acela va avea în el viaţă veşnică!

Miracolul înmulţirii pâinilor este pregătirea proximă pentru mărturia de credinţă venită din partea sfântului Petru (cf. Lc 9,18-22). Aşa cum, de altfel, evanghelistul Luca ne-a obişnuit în întreaga sa evanghelie, alternează povestirile sale între ambientul public, minuni şi predici făcute mulţimii, cu ambientul privat, întrebări şi explicaţii făcute apostolilor. Într-o astfel de situaţie ne găsim şi în această pericopă, unde Isus Cristos, înconjurat de apostolii săi, îi provoacă în legătură cu persoana sa: "Cine spune lumea că sunt eu?" (Lc 9,18). Răspunsurile alternează: pe de o parte, discipolii îi fac cunoscută impresia şi părerile ascultătorilor săi despre persoana sa, iar pe de altă parte, sfântul Petru, purtătorul de cuvânt al grupului, şi îl consideră drept Mesia, Cristos. Este interesant de observat că la începutul misiunii lui Isus Cristos numai demonii îl recunosc drept Mesia: în această pericopă este pentru prima oară când Isus Cristos este recunoscut drept Mesia de către apostolii săi. Tocmai datorită faptului că apostolii încep să-l recunoască, Isus Cristos îi opreşte, deoarece adevărata sa prezentare ca mântuitor o va face pe cruce şi prin intermediul Duhului Sfânt, în ziua Rusaliilor. El se dezvăluie ca mântuitor doar în momentele cruciale ale existenţei sale şi ale existenţei omenirii.

De altfel, a-l urma pe Isus Cristos înseamnă a urma logica lui Dumnezeu şi nu pe cea a oamenilor (cf. Lc 9,23-27). După anunţul pătimirii sale făcut numai discipolilor săi, Isus Cristos adresează un apel către toţi cei prezenţi, deoarece mulţimea care l-a însoţit şi a beneficiat de "frângerea" pâinii este prezentă lângă el şi, de aceea, ea îi reprezintă pe toţi aceia care, în decursul istoriei, vor primi cuvântul evangheliei. Ei au obligaţia de a cunoaşte ceea ce implică, la prima persoană, urmarea lui Isus Cristos care se concretizează în "via crucis", în calea crucii. Nu este vorba despre masochism, despre durere de dragul durerii, ci despre învingerea ei prin intermediul iubirii mântuitoare a crucii. Acela care caută propria-i siguranţă în existenţa cotidiană nu va putea moşteni noua împărăţie a lui Dumnezeu; doar acela care se încredinţează providenţei divine îşi va salva viaţa veşnică.

Ca o dovadă grăitoare a cuvintelor sale, evanghelistul Luca ne prezintă schimbarea lui Isus Cristos la faţă (cf. Lc 9,28-36). Această scenă este, fără îndoială, unul dintre răspunsurile-cheie pe care Isus Cristos îl dă întrebării lui Irod tetrarhul. Ea se află în legătură cu mărturisirea de credinţă a sfântului Petru: după primirea veştii, mai mult decât consternante privind pătimirea şi moartea pe cruce a lui Isus Cristos, sfântul Petru şi cei doi apostoli care-l însoţesc primesc mărturia reconfortantă a revelaţiei măririi glorioase a celui care va deveni pentru veacuri "Cel Înviat"! De fapt, această scenă este în strânsă legătură cu cea precedentă, deoarece vorbeşte despre timp "Cam la opt zile" (cf. Lc 9,28), dar şi datorită faptului că acest eveniment se doreşte a fi o împlinire a ceea ce Isus Cristos prevestise: "Adevăr spun vouă: sunt unii dintre voi, cei de faţă, care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 9,27). Cu această descoperire a gloriei lui Isus Cristos se deschide drumul către Ierusalim, locul pătimirii, morţii şi învierii glorioase a lui Mesia. Prezenţa lui Moise şi a lui Ilie este împlinirea în timp şi spaţiu a promisiunii lui Dumnezeu de a trimite pe mesagerii săi lumii întregi spre convertire şi mântuire. Această prezenţă lângă Isus Cristos şi faptul că ei îl prezintă pe Mesia este semnul apocaliptic al împlinirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

O scenă zguduitoare este prezentată de către evanghelistul Luca în pericopa referitoare la vindecarea tânărului epileptic (cf. Lc 9,37-43a). Aşa după cum deja ne-a obişnuit, evanghelistul Luca îl aşază pe Isus Cristos în mijlocul mulţimii şi al problemelor cotidiene ale acesteia. Pe lângă Isus Cristos mai întâlnim un tată care-l roagă să-i vindece singurul fiu: descriind cu lux de amănunte simptomele posesiunii diabolice, ceea ce în medicina modernă se numeşte boala epilepsiei, el încearcă să-l impresioneze pe Isus Cristos. Intervenţia insistentă se datorează şi nereuşitei discipolilor care, cu toate că le fusese dată putere asupra duhurilor necurate în misiunea pe care deja o îndepliniseră cu ceva timp în urmă (cf. Lc 9,1 ş.u.), nu au reuşit să-l vindece pe băiat. Prin limbajul profetic pe care-l abordează, Isus Cristos nu doreşte să-i dojenească numai pentru necredinţa lor, ci să-i facă atenţi la pericolul necredinţei, fiindcă cel care nu crede nu se poate mântui şi, direct, vindeca.

A doua vestire a morţii şi învierii sale este strâns legată de pericopa măririi deşarte: "Cine este cel mai mare?" şi a puterii numelui lui Isus Cristos (cf. Lc 9,43b-48). Predica despre Împărăţia lui Dumnezeu în Galileea se încheie şi ultima secvenţă încearcă să clarifice ceea ce se va întâmpla cu Isus Cristos la Ierusalim. Vestirea morţii şi învierii sale, întâietatea celui umil şi puterea numelui lui Isus Cristos vor fi linii directoare pentru adevăraţii săi discipoli. Faptul că Isus Cristos vesteşte moartea şi învierea sa numai discipolilor nu se datorează nici unui merit personal al acestora, ci, dimpotrivă, ei sunt primii care caută onoruri şi mărire deşartă. Această descoperire este rodul bunăvoinţei lui Dumnezeu şi este, de fapt, pregătirea pentru marele eveniment al istoriei, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Este interesant de observat şi modul în care Isus Cristos acceptă să fie transmisă evanghelia: "Nu-l opriţi, căci cine nu este împotriva voastră, este cu voi" (cf. Lc 9,50). Prin aceste cuvinte, Isus Cristos indică atitudinea ecumenică şi dialogală a omului cu toţi aceia care doresc să-l prezinte omenirii. Puterea numelui lui Isus Cristos depăşeşte orizonturile înguste ale omului plin de sine!

În viaţa de familie putem să adoptăm atitudinea apostolilor, în ceea ce priveşte toate aspectele trăirii noastre. Desigur că şi noi ne întrebăm cine este Isus Cristos, pentru fiecare dintre noi, pentru familia noastră şi răspunsul vine spontan: el este Cristos, Mesia şi Mântuitorul vieţii noastre. Însă pentru a da acest răspuns este nevoie de multă maturitate, credinţă şi rugăciune. Nu este de ajuns să mărturisim vag sau tangenţial Împărăţia lui Dumnezeu, ci este nevoie, aşa cum au făcut apostolii, să mergem în misiune, la toată lumea şi să îi mărturisim cu mult curaj cine este Isus Cristos pentru noi. Tot în acest sens, credinţa noastră creştină se bazează pe moartea şi învierea lui Isus Cristos: acest mare mister, poate de prea multe ori, ne face să nu vorbim altora despre scandalul crucii, suferinţei şi morţii lui Isus Cristos. Cu toate acestea, trebuie să fim conştienţi că pentru a ajunge la înviere, trebuie să trecem şi prin moarte: vrem nu vrem, acesta este mersul normal al credinţei noastre! Nu trebuie să ne ruşinăm să vestim moartea lui Isus Cristos, deoarece ea face parte din misterul vieţii veşnice. Cel care trăieşte la umbra crucii lui Isus Cristos nu va muri în veci!

Familiaris consortium, la numărul 35, spune:

"În faţa problemei unei reglementări oneste a naşterilor, comunitatea eclezială a timpurilor noastre trebuie să-şi asume obligaţia de a sugera convingeri şi de a da ajutoare concrete acelora care voiesc să realizeze paternitatea şi maternitatea cu adevărat responsabile.

În acest domeniu, în timp ce recunoaşte cu plăcere rezultatele la care s-a ajuns în cercetările ştiinţifice pentru cunoaşterea cât mai precisă a ritmurilor fertilităţii feminine şi stimulează extensiunea pe scară mai amplă a acestor studii, Biserica nu poate să nu ceară cu tărie reînnoită responsabilitatea acelora - medici, experţi, consultori pentru viaţa de căsătorie şi soţi - care pot ajuta efectiv şi cu responsabilitate pe soţi ca trăind iubirea lor, să respecte structura şi finalităţile actului conjugal care exprimă această iubire. Aceasta însemnează o angajare vastă, decisivă şi sistematică pentru a cunoaşte, stima şi aplica metodele naturale ale reglementării fertilităţii.

O mărturie preţioasă poate şi trebuie să fie dată de acei soţi care, folosindu-se de continenţa periodică comună, au ajuns la o responsabilitate matură şi personală cu privire la iubire şi viaţă. Aşa cum scria papa Paul al VI-lea, «Dumnezeu le încredinţează obligaţia de a face vizibilă în faţa oamenilor sfinţenia şi suavitatea legii care uneşte iubirea reciprocă a soţilor cu acţiunea de cooperare la iubirea lui Dumnezeu, autorul vieţii umane»" (FC 35).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.