SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 52, 03.11.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (VII)
Miracolele - semne vizibile ale credinţei care mântuieşte (cf Lc 8,22-56)

După ce în prima parte a capitolului al VIII-lea din Evanghelia sfântului Luca am meditat asupra modului prin care Isus Cristos şi-a manifestat puterea sa prin cuvinte, în cea de a doua jumătate îl vom vedea cum, prin intermediul minunilor şi al vindecărilor, va fi recunoscut drept Învăţător. De fapt, tema credinţei va rămâne centrală, dar ea nu va mai fi expusă prin parabole, ci prin minuni şi vindecări. Printr-o povestire progresivă, evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus Cristos salvându-l pe om începând cu partea exterioară (de intemperii, Lc 8,22-25), şi, după aceea, continuând cu eliberarea de puterea diavolului, de boli şi, în cele din urmă, de moarte. Această a doua parte este structurată după cum urmează: liniştirea furtunii (cf. Lc 8,22-25), vindecarea unui posedat de diavol (cf. Lc 8,26-39), vindecarea unei femei şi învierea fiicei lui Iair (cf. Lc 8,40-56).

Pericopa liniştirii furtunii (cf. Lc 8,22-25) aduce în prim plan puterea lui Isus Cristos asupra a tot ceea ce este rău, a tot ceea ce este potrivnic omului. Barca în care se află Isus Cristos împreună cu discipoli se îndrepta spre "cealaltă parte a lacului" (Lc 8,22), loc în care va găsi multă ostilitate (cf. Lc 8,26 ş.u.). De fapt, furtuna care se dezlănţuie este prefigurarea puterilor răului, deoarece pentru logica omului Sfintei Scripturi, în furtună se găseşte locuinţa răului. Aşa cum în Vechiul Testament, în momentul trecerii Mării Roşii, evreii au "strigat" către Iahve, tot la fel, discipolii strigă către Isus Cristos care, prin puterea cuvântului său, îi salvează din orice pericol. Şi în acest caz tema principală a pericopei este credinţa: insuficienţa credinţei lor se naşte din faptul că ei văd în somnul lui Isus Cristos un impediment al salvării din pericol. În faţa fricii discipolilor, Isus Cristos le contrapune fapte minunate şi le oferă posibilitatea, ca măcar pentru un moment, să vadă puterea sa mare, să-l recunoască pe creatorul mării şi vântului.

Posedatul din ţinutul gherasenilor (cf. Lc 8,26-39), descris de evanghelistul Luca, este reprezentantul întregii omeniri care nu-l cunoaşte pe Isus Cristos, reprezentatul omului care nu era în sfera şi logica mântuirii. Simptomele posesiunii diabolice sunt prezentate cu lux de amănunte, dar, în acelaşi timp, ele sunt văzute ca o situaţie gravă, fără ieşire: persoana care se apropie de Isus Cristos nu este nici îmbrăcată, nu are nici casă, nu mai trăieşte ca o persoană normală şi rupte toate legăturile cu societatea în care trăieşte. Este un bolnav mintal (cf. Lc 8,35), un alienat, deoarece este altcineva cel care vorbeşte prin gura sa. În momentul în care Isus Cristos începe exorcismul său, duhul rău recunoaşte cu putere, în el, pe "Fiul Dumnezeului celui Preaînalt" care este superior puterii sale malefice. Episodul porcilor înecaţi a constituit, de-a lungul timpului, o dispută în ceea ce priveşte modul în care autorul sacru a descris izgonirea puterilor demonice din acest om. De fapt, aceste teribile puteri demonice sunt conştiente de inferioritatea lor în faţa Fiului lui Dumnezeu şi încep să "negocieze" cu el pentru a nu fi trimise din nou în închisoarea rezervată lor de la începutului veacurilor (cf. Ap 20,3). Cu toate acestea, locul pregătit lor este acela din veşnicie: departe de faţa lui Dumnezeu. După înfăptuirea acestui miracol, cel care era posedat în recapătă însuşirile umane: se îmbracă, este sănătos mintal şi se întoarce la casa lui; de fapt, el este perfect sănătos. Aceeaşi soartă o are şi omenirea sau, mai bine spus, omul care intră în sfera şi logica mântuiri adusă de către Isus Cristos. Prin puterea cuvântului şi faptei sale, Isus Cristos vindecă firea omenească cuprinsă de rău, posedată de diavol şi-i conferă mântuirea veşnică. Întâlnirea cu Isus Cristos şi puterea minunilor sale îl transformă pe omul îndepărtat de Dumnezeu în vestitorul Împărăţiei sale: aceste este mesajul acestei pericope.

Reîntors pe celălalt mal, Isus Cristos este aşteptat de aceeaşi mulţime care-l consideră drept Mesia, iar minunile vindecării femeii bolnave de hemoragie şi a învieri fiicei lui Iair le va întări, cel puţin unora, această convingere (cf. Lc 8,40-56). Povestirea este articulată într-o dublă ipostază: se vorbeşte despre vindecarea unei femei, fapt inclus între rugămintea de a vindeca o fetiţă care este muribundă, iar, în final, asistăm la învierea acesteia. Este interesant de observat că una suferă de doisprezece ani de o boală incurabilă, în timp ce cealaltă - putem presupune - s-a bucurat de sănătate timp de doisprezece ani. De fapt, în prima secvenţă scripturistică, un reprezentant al iudaismului oficial se adresează lui Isus Cristos cu rugămintea de a-i vindeca fiica muribundă. Interpusă în acest context, apare vindecarea femeii bolnave de hemoragie: o boală ruşinoasă, deoarece în conformitate cu legea iudaică, ea devenea impură şi trebuia să stea în afara comunităţii până la purificarea sa, "până seara" (Lev 15,26-27). Cu toate acestea, ea se apropie pe Isus Cristos cu credinţa că doar o simplă atingere o va vindeca: şi acest lucru se petrece! În cele din urmă credinţa femeii este aceea care-i dă vindecarea şi nu o simplă respectarea a prescrierilor legiste a unor norme. Isus Cristos confirmă aceste fapt: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (Lc 8,48).

Reluând povestirea începută în primele versete ale aceste pericope scripturistice, evanghelistul Luca ne conduce la casa lui Iair. Aici ne găsim în faţa unui fapt dezolant: o fată tânără, de doisprezece ani, unicul copil al părinţilor, a murit! Câtă jale, suferinţă, plâns... În ciuda acestei situaţii aparent fără de ieşire intervine, pentru a câta oară, credinţa: "Nu te teme, crede numai şi ea va fi mântuită!". Şi printr-un simplu gest şi printr-o simplă exclamaţie, ea învie. În faţa puterii divine şi a credinţei omului până şi moartea capitulează!

Aceste pericope scripturistice, care au drept temă centrală credinţa, sunt foarte reconfortante pentru familia creştină. În familia fiecăruia dintre noi putem găsi nelinişte, suferinţă, violenţă, nebunie, moarte... Ce este mai sfâşietor în viaţa noastră decât faptul că cel din familia noastră, cel de lângă noi, este în suferinţă, fizică sau spirituală, iar noi, cei care-i stăm alături, nu putem să facem nimic. Cheltuim bani, timp şi energie, pentru a-i da puţină alinare, însă aceasta nu vine. Privim cu părinţi, fraţii, surorile, copii noştri se sting, iar noi, neputincioşi, în asistăm cu mâinile şi glasul tremurând... Însă aceasta trebuie să fie atitudinea familiei creştine? Oare credinţa noastră nu ne spune nimic? Exemplele de credinţă pe care le găsim în aceste pericope trebuie să ne dea mult curaj, deoarece numai prin Isus Cristos şi cu el vom putea să învingem greutăţile vieţii şi să trăim în speranţa şi dimensiunea învierii. În luna noiembrie, lună închinată pomenirii tuturor morţilor, să lăsăm ca gândul şi rugăciunea noastră să se îndrepte către Dumnezeu, pentru ca el să fie îndurător şi plin de milostivire faţă de toţi cei care s-au săvârşit şi să-i primească în Împărăţia cerească. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Paragraful 35 din Familiaris consortium, ne spune:

"Obligaţia de educaţie îşi are rădăcinile în vocaţia iniţială a soţilor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că aducând pe lume o nouă făptură din iubire şi pentru iubire ceea ce în sine înseamnă vocaţie la creştere şi dezvoltare, părinţii îşi asumă obligaţia de a o ajuta efectiv să trăiască o viaţă pe deplin umană. Aşa cum a amintit Conciliul Vatican al II-lea, «Deoarece au dat viaţă copiilor, părinţii au obligaţia gravă de a-i educa; ei sunt primii şi principalii lor educatori. Această funcţie educativă este atât de importantă încât dacă lipseşte, poate fi înlocuită cu foarte mare greutate. Părinţii le revine obligaţia de a crea în sânul familiei o atmosferă întărită de iubire şi evlavie faţă de Dumnezeu şi de oameni, atmosferă care favorizează educaţia completă a copiilor în sens personal şi social. Deci, familia este prima şcoală a virtuţii sociale de care duce atâta lipsă societatea».

Dreptul şi datoria de educaţie a părinţilor sunt considerate ca esenţiale, în legătură cu transmiterea vieţii umane; ca originare şi primare, în comparaţie cu misiunea educativă a altora, şi aceasta din cauza raportului de iubire care există între părinţi şi fii. Această educaţie este, în sfârşit, de neînlocuit şi inalienabilă, pentru că nu poate fi încredinţată cu totul altora şi nici uzurpată de alţii.

Pe lângă aceste caracteristici, nu poate fi dată uitării consideraţia că elementul cel mai radical al obligaţiei educative a părinţilor este iubirea paternă şi maternă; aceasta îşi găseşti împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârşească angajarea în serviciul vieţii: iubirea părinţilor, din izvor devine sufletul şi chiar norma care inspiră şi conduce acţiunea educativă concretă, îmbogăţind-o cu acele valori de gratitudine, perseverenţă, bunătate, slujire, dezinteres şi spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai preţios rod al iubirii" (FC 35).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.