SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 51, 27.10.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (VI)
Primirea cuvintelor lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. Lc 8,1-21)

Datorită extinderii, dar, în acelaşi timp, şi datorită importanţei acestui material al Evangheliei sfântului Luca, vom împărţi cel de al VIII-lea capitol în două: primirea cuvintelor lui Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos (cf. Lc 8,1-21) şi miracolele - semne vizibile ale credinţei care mântuieşte (cf Lc 8,22-56).

În această primă parte, pe care o supunem atenţiei, evanghelistul Luca se opreşte asupra semnificaţiei cuvintelor mântuitoare ale lui Isus Cristos, deoarece toţi aceia care se apropie de el şi îi acceptă învăţăturile primesc, de fapt, cuvintele şi învăţăturile lui Dumnezeu. Structurarea acestor pericope scripturistice este următoarea: Isus Cristos şi femeile evlavioase (cf. Lc 8,1-3), parabola semănătorului (cf. Lc 8,4-15), parabola candelei (cf. Lc 8,16-18), Sfânta Fecioară Maria şi fraţii lui Isus Cristos (cf. Lc 8,19-21).

În activitatea de evanghelizare desfăşurată de Isus Cristos pe drumurile Galileii, el a fost însoţit de două grupuri bine distincte: cel al apostolilor şi cel al femeilor evlavioase. La cel din urmă face referinţă această pericopă evanghelică (cf. Lc 8,1-3), deoarece femeile ocupă un loc important în întreaga redactare lucană (şi aici ne referim atât la Evanghelie, cât şi la Faptele Apostolilor. Prezenţa femeilor a fost întotdeauna, în cazul evanghelistului Luca, una revelatoare, deoarece le găsim pe drumurile Galileii, în preajma apostolilor, sub crucea lui Isus Cristos, în momentul înmormântării, dar şi în ziua învierii. Evanghelistul Luca nu scoate în evidenţă vre-o lucrare deosebită a femeilor, dar locul lor, adică alături de Isus Cristos în întreaga sa activitate, moarte şi înviere, ne vorbeşte de la sine despre ceea ce dorea el să ne spună: pentru Dumnezeu şi la Dumnezeu nu există discriminare şi indiferenţă. Fiecare este preţuit pentru simplul fapt că este creatura milostivirii sale!

O fermecătoare, dar, în acelaşi timp, impresionantă parabolă este aceea a semănătorului (cf. Lc 8,4-15). Poate şi datorită lungimii sale, poate şi datorită greutăţii sale în economia specifică a mântuirii, această parabolă ne implică pe fiecare dintre noi într-un fel de legătură intimă cu Împărăţia lui Dumnezeu şi cu planul său de mântuire. Această pericopă scripturistică este un tot unitar care se roteşte în jurul diferitelor moduri de ascultare a cuvântului proclamat de Dumnezeu şi a modurilor prin care omul îi răspunde. Structurată sub formă de povestire, găsim în ea faptul că Isus Cristos prezintă parabola semănătorului (cf. Lc 4-8) şi explicare acesteia la insistenţele discipolilor (cf. Lc 8,9-15). Isus Cristos le explică faptul că toate cele patru grupuri au primit sămânţa divină, adică este vorba despre cuvântul lui Dumnezeu: depinde de fiecare în parte dacă doreşte sau nu să-l primească şi să aducă roade. Dumnezeu oferă, dar nu obligă pe nimeni!

De altfel, în continuarea acestei explicaţii, găsim şi parabola candelei (cf. Lc 8,16-19). Imaginea candelei ne sugerează care trebuie să fie comportamentul creştinilor: faptele pe care ei le fac trebuie să fie limpezi şi să lumineze pe alţii. De fapt, Dumnezeu a oferit discipolilor săi cunoaşterea misterelor Împărăţiei sale nu pentru ca aceasta să rămână ascunsă. În Biserică şi prin membrii ei, cuvântul lui Dumnezeu trebuie răspândit prin mărturia întregii vieţi a credincioşilor care au primit acest har.

O altă pagină impresionantă, dar, în acelaşi timp, mult discutată este cea referitoare la pericopa scripturistică a prezenţei Mamei şi a fraţilor lui Isus Cristos (cf. Lc 8,19-21). În aceste versete, evanghelistul Luca continuă învăţătura în parabole în ceea ce priveşte cuvântul lui Dumnezeu. Diferit de scrierea redactată de evanghelistul Marcu (cf. Mc 3,31-35), Luca nu doreşte să opună familia de sânge a lui Isus Cristos împotriva celei compuse de grupul discipolilor: cu siguranţă, nu legăturile familiale sunt cele care te pot duce direct în paradis, ci primirea cuvântului lui Dumnezeu şi transmiterea lui. Citind cu atenţie întregul pasaj scripturistic, întreaga evanghelie şi întreaga viaţă a Preasfintei Fecioare Maria, ne dăm seama foarte bine că ea face parte dintre "(...) aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc (Lc 8,21).

Toate aceste pagini scripturistice ne conduc cu gândul la familia creştină care trebuie să fie un far luminos în societatea contemporană. Atât soţul, cât şi soţia pot oferi lumii, dar în primul rând familiei din care fac parte, o rază de speranţă divină.

Cuvântul lui Dumnezeu transmis de către Dumnezeu prin intermediul Bisericii este unul viu şi pătrunzător: depinde de fiecare membru al ei dacă va şti să-l accepte şi să-l facă să aducă roade. Este strict necesar ca soţii creştini să mediteze cuvântul lui Dumnezeu, să-l transmită, să-l pună în practică şi să-l facă să rodească. Doar în acest fel pot spune că se identifică cu familia lui Isus Cristos.

Familiaris consortium, la numărul 34, sugerează:

"Totdeauna este de mare importanţă a avea o concepţie dreaptă despre ordinea morală, a valorilor şi normelor ei: această importanţă creşte atunci când sunt greutăţi numeroase şi grave pentru a o pune în aplicare.

Ordinea morală, pentru motivul că descoperă şi propune planul lui Dumnezeu, nu poate fi ceva înjositor şi impersonal pentru om. Dimpotrivă, răspunzând la exigenţele profunde ale omului creat de Dumnezeu, se pune în serviciul deplin al umanităţii, cu iubirea delicată şi necesară pe care o inspiră însuşi Dumnezeu; susţine şi călăuzeşte orice făptură către fericirea sa.

Însă omul, chemat să trăiască responsabil planul lui Dumnezeu, plan înţelept şi plin de iubire, este o fiinţă istorică ce se realizează pe sine, zi cu zi, prin diferitele sale alegeri libere. Pentru aceasta, omul cunoaşte, iubeşte şi împlineşte binele moral urmând etapele de creştere.

Şi soţii, în cadrul vieţii lor morale, sunt chemaţi la un drum continuu, susţinuţi de dorinţa sinceră şi activă de a cunoaşte mereu tot mai mult valorile pe care legea morală le păstrează şi le promovează, precum şi de voinţa dreaptă şi generoasă de a le pune în aplicare. Cu toate acestea, soţii nu privesc legea morală ca pe un ideal moral care urmează să fie atins în viitor, ci trebuie să-l considere ca pe o poruncă actuală a lui Cristos Domnul, pe care trebuie s-o îndeplinească angajându-se şi acceptând dificultăţile. «Pentru aceasta, aşa numita sau a drumului în trepte, nu se poate identifica cu , în sensul că porunca legii morale divine ar avea diferite trepte şi diferite forme pentru diverse categorii de oameni şi pentru situaţii diferite. După planul divin, toţi soţii sunt chemaţi la sfinţenie în viaţa de căsătorie şi această înaltă vocaţie se realizează în gradul în care persoana umană este în măsură să răspundă la porunca divină cu suflet senin, încrezându-se în harul divin şi în voinţa proprie». În această ordine de idei, conform pedagogiei bisericii, soţii trebuie să recunoască clar doctrina cuprinsă în enciclica Humanae vitae ca pe o normă călăuzitoare pentru exerciţiul sexualităţii şi să se străduiască sincer să îndeplinească condiţiile necesare pentru a observa aceste norme.

Această pedagogie, aşa cum a semnalat sinodul episcopilor, cuprinde întreaga viaţă conjugală. Pentru aceasta, obligaţia de a transmite viaţa trebuie să fie integrată în misiunea globală a întregii vieţi creştine, care nu poate ajunge la înviere fără a trece prin cruce. În acest context se înţelege că sacrificiul nu poate fi eliminat din viaţa de familie; din contra, el trebuie acceptat cu dragă inimă, pentru că prin el iubirea conjugală se adânceşte şi devine izvor de bucurie intimă.

Acest drum comun cere reflecţie, informare, educaţie adaptată din partea preoţilor, a călugărilor şi laicilor care sunt angajaţi în pastorala familială. Toţi aceştia vor putea ajuta soţii în drumul lor uman şi spiritual, care comportă conştiinţa păcatului, angajarea sinceră de a respecta legea morală, ministerul reconcilierii. Trebuie ţinut cont apoi şi de faptul că în intimitatea conjugală sunt implicate voinţele a două persoane, chemate însă la armonizarea mentalităţilor şi a comportamentului: aceasta cere multă răbdare, simpatie şi timp. De o importanţă aparte în acest sector este unitatea judecăţii morale şi pastorale a preoţilor: o atare unitate trebuie să fie căutată şi asigurată cu grijă, pentru ca credincioşii să nu sufere din cauza neliniştilor conştiinţei.

Drumul soţilor va fi uşurat aşadar dacă, stimând doctrina bisericii şi încrezându-se în harul lui Cristos, ajutaţi şi însoţiţi de păstorii sufleteşti şi de întreaga comunitate eclezială, vor şti să descopere şi să realizeze valoarea libertăţii şi promovarea iubirii autentice pe care le-o oferă evanghelia şi le-o propune porunca lui Dumnezeu". (FC 34)

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.