SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 50, 13.10.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (V)
Isus Cristos şi credinţa omului (cf. Lc 7,1-50)

Credinţa ocupă un loc central în cel de al VII-lea capitol al Evangheliei sfântului Luca şi, de asemenea, în acest context, îl putem descoperi pe Isus Cristos drept profetul lui Dumnezeu, trimisul Tatălui pentru mântuirea lumii. Intervenţia lui Dumnezeu în viaţa poporului său este gata să se împlinească şi ea răspunde la aşteptarea de eliberare care salvează persoana în totalitatea sa, trup şi spirit. Tocmai pentru aceasta, în timp ce săvârşea vindecările fizice, Isus Cristos a iertat păcatele oamenilor suferinzi şi, tot de aici, iese la iveală o învăţătură fundamentală: Isus Cristos a săvârşit toate faptele şi cuvintele sale în faţa poporului. Acest capitol ilustrează în ce mod Isus Cristos demonstrează că este ultimul profet care aduce cu sine mântuirea divină şi cum aceasta este percepută de diferitele persoane care-i vin în întâmpinare. Aceste persoane apar în diferite circumstanţe, cum, de altfel, este structurat acest capitol: vindecarea servitorului centurionului (cf. Lc 7,1-10), învierea fiului văduvei din Nain (cf. Lc 7,11-17), mărturia lui Isus Cristos despre Ioan Botezătorul (cf. Lc 7,18-35), iertarea femeii păcătoase (cf. Lc 7,36-50).

În centrul primei pericope găsim credinţa unui oficial păgân care nu vine personal să-l roage pe Isus Cristos pentru vindecarea servitorului său care era muribund (cf. Lc 7,1-10), ci se foloseşte de intermediari. Acest caz pare inedit, la prima vedere, deoarece în momentul în care omul are nevoie de un lucru şi ţine cu tot dinadinsul să-l obţină merge personal şi nu se lasă la mâna altora. În schimb, acest centurion se foloseşte, mai întâi de un bătrân dintre iudei şi, mai apoi, de câţiva prieteni ai săi: amândouă grupurile îl roagă şi insistă pentru vindecarea servitorului. Motivul pentru care Isus Cristos ar trebui să-l vindece pe servitorul centurionului pare pur material: "iubeşte naţiunea noastră" (cf. Lc 7,6) şi "el ne-a construit sinagoga" (cf. Lc 7,6). Şi cu toate acestea, Isus Cristos îi ascultă rugămintea făcută prin intermediari şi printr-un singur gest, vindecă pe servitor. Desigur că mesajul ascuns al acestei pericope este unul mesianic: Israel, poporul lui Dumnezeu, se face intermediarul dintre Dumnezeu şi păgâni, dintre Isus Cristos şi centurion. Credinţa acestui centurion este una cristologică, deoarece prin credinţa sa la cuvântul lui Isus Cristos el se subordonează puterii vindecătoare a lui Dumnezeu.

În continuarea aceleaşi idei a credinţei găsim şi pericopa învierii fiului văduvei din Nain (cf. Lc 7,11-17). Acest miracol a lui Isus Cristos şi anume, învierea acestui tânăr vorbeşte despre puterea pe care Fiul lui Dumnezeu o are şi pe care o exercită în favoarea celor care au nevoie de milostivirea sa. Povestirea ne indică faptul că, la un moment dat, două mulţimi se întâlnesc: cea care-l însoţeşte pe Isus Cristos şi cea care o însoţeşte pe văduva care-şi ducea la mormânt fiul. Ceea ce este interesant de observat este că lui Isus Cristos, aşa cum putem citi în pericopă, i s-a făcut milă de văduvă şi nu de mort şi pentru alinarea suferinţei sale el îl învie. Analizând cu atenţie pericopa, putem observa că evanghelistul Luca îl numeşte pe Isus Cristos "Domn" (cf. Lc 7,13), titlu acordat numai după învierea sa: ceea ce, de fapt, Luca vrea să spună cititorilor săi este că Isus Cristos este Domnul vieţii şi că el are putere şi asupra morţii. El singur poate da şi poate lua ceea ce este a lui, adică viaţă pământească şi să ofere viaţa veşnică.

Mărturia pe care Isus Cristos o dă despre Ioan Botezătorul şi pe care evanghelistul Luca o notează cu mare atenţie şi în multe versete ale Evangheliei sale (cf. Lc 7,18-35). Întreaga pericopă este surprinzătoare din mai multe puncte de vedere, deoarece în tot ceea ce se afirmă găsim un paralelism între activitatea lui Isus Cristos şi cea a lui Ioan Botezătorul. Deoarece Ioan Botezătorul se găsea în închisoare (cf. Lc 3,20), el se foloseşte de intermediari pentru a-i pune o întrebare crucială lui Isus Cristos: "Tu eşti acela care trebuie să vină, sau să aşteptăm pe altul?". O întrebarea sceptică sau provocatoare din partea ucenicilor lui Ioan Botezătorul, marele reformator de cutume al poporului israelit, însă legitimă din cauza multor alţi "profeţi" ai timpului (cf. Fap 5,34-39), care se dădeau drept trimişi ai lui Dumnezeu. Isus Cristos răspunde prin fapte: el nu se mulţumeşte să facă un discurs teologic sau religios, ci el învaţă şi împlineşte lucrările lui Dumnezeu, fapte care, deja din timpul profetului Isaia erau prevestite (cf. Is 26,19; 29,18-19; 35;5-6; 61,1). Prin tot ceea ce face Isus Cristos indică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a mântuirii sale, iar mesajul central al acestei pericope este acela care aminteşte că numai în Isus Cristos omul îşi poate găsi deplina fericire şi că dincolo de aparenţe trebuie să-l acceptăm aşa cum el a venit între noi, adică în condiţia sa umană şi dumnezeiască, în acelaşi timp.

Tot în contextul milostivirii lui Dumnezeu faţă de omul păcătos avem pericopa scripturistică ce ne vorbeşte despre femeia păcătoasă (cf. Lc 7,36-50). În această situaţie avem în faţa ochilor o femeie, recunoscută pentru păcatele sale publice, care auzind de faima şi de minunile pe care Isus Cristos le înfăptuia, a mers în casa lui Simon fariseul; acolo Domnul servea prânzul, iar ea , prin gesturile sale umile, îşi cerea iertare pentru tot ceea ce a comis împotriva lui Dumnezeu în viaţa sa. Gestul este cu atât mai mişcător, cu cât Simon nu a sesizat ceea ce se întâmpla, el fiind preocupat ca totul să meargă bine, fără a privi însă la detalii. Atitudinea lui Isus Cristos este pe măsura faimei sale: el o iartă pe femeie datorită credinţei sale. Nimic nu poate fi mai minunat decât momentul în care simţi că ai fost iertat! Învăţătura lui Isus Cristos din casa lui Simon este următoarea: "Cel care iubeşte mult, mult i se va ierta!" (Lc 7,47) şi "Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!" (cf. Lc 7,50).

Desigur că o analiză atentă a vieţii de credinţă a familiei creştine, în contextul celui de al VII-lea capitol al Evangheliei sântului Luca, ar fi binevenită pentru fiecare dintre noi.

Unitatea şi indisolubilitatea familiei are drept liant credinţa fermă în tot ceea ce Isus Cristos a spus şi în învăţătura sa. El s-a folosit de Biserică, instrument docil în mâna Maestrului, pentru a transmite mesajul său plin de speranţă pentru fiecare credincios. Prin sacramentele şi sacramentaliile sale, Biserica a asigurat întotdeauna o permanentă legătură de comuniune dintre Dumnezeu şi om, dar şi dintre persoană cu persoană.

În Familiaris consortium, la numărul 33, găsim:

"Şi în câmpul moralei conjugale Biserica este şi lucrează ca o maestră şi mamă.

"În calitate de maestră, Biserica nu conteneşte de a proclama norma morală care trebuie să conducă transmiterea responsabilă a vieţii. Biserica nu este autoarea acestei norme, nici arbitrul ei. Ascultând de adevăr, care este Cristos, a cărei imagine se reflectă în natura şi demnitatea persoanei umane, Biserica interpretează norma morală şi o propune tuturor oamenilor de bunăvoinţă, fără să le ascundă exigenţele radicale şi perfecţiunea acestei legi.

Ca mamă, Biserica este alături de multe perechi de soţi care sunt în greutăţi în acest punct important al vieţii morale: cunoaşte bine situaţia lor, adesea foarte grea şi uneori cu adevărat chinuită de greutăţi de tot felul, nu numai individuale, ci chiar sociale. Biserica ştie că atâţia soţi întâlnesc greutăţi nu numai pentru realizarea normei morale, ci chiar pentru însăşi înţelegerea valorilor inerente acestei norme.

Dar este aceeaşi şi unica Biserică care e în acelaşi timp maestră şi mamă. Pentru aceasta, nu încetează de a invita şi de a încuraja, pentru ca eventualele greutăţi conjugale să se rezolve fără a falsifica şi compromite adevărul. Biserica este convinsă că nu poate fi contradicţie între legea divină pentru transmiterea vieţii şi aceea de a favoriza iubirea autentic conjugală. În acest sens, pedagogia concretă a Bisericii trebuie să fie unită, nu separată de doctrina ei. Repet cu aceeaşi convingere a predecesorului meu, papa Paul al VI-lea: «Forma eminentă a carităţii faţă de suflete este de a nu se micşora cu nimic doctrina mântuitoare a lui Cristos».

Pe de altă parte, pedagogia autentic eclezială îşi descoperă realismul şi înţelepciunea numai dezvoltând o activitate tenace şi curajoasă în a crea şi a susţine toate acele condiţii umane, psihologice, morale şi spirituale care sunt indispensabile pentru a înţelege şi trăi valoarea şi norma morală.

Nu încape îndoială că între aceste condiţii trebuie enumerate răbdarea şi statornicia, umilinţa şi tăria sufletului, încrederea filială în Dumnezeu şi în harul său, recurgerea frecventă la rugăciune şi la sacramentele euharistiei şi mărturisirii. Astfel, întăriţi cu aceste ajutoare, soţii creştini vor putea menţine vie conştiinţa influxului special pe care harul sacramental al căsătoriei îl exercită asupra tuturor realităţilor vieţii conjugale şi, prin aceasta, şi asupra sexualităţii lor, căci darul Duhului Sfânt pe care soţii îl primesc şi-i corespund, îi va ajuta să folosească sexualitatea umană după planul lui Dumnezeu şi ca un semn al iubirii unitive şi fecunde a lui Cristos pentru Biserica sa.

Dar între condiţiile necesare se află şi cunoaşterea trupului omenesc şi a ritmurilor fertilităţii lui. În acest sens, trebuie să se depună toate eforturile ca toţi soţii să cunoască acest lucru, în primul rând tinerii înainte de căsătorie, făcându-li-se o informare şi educaţie clară, serioasă şi la timpul potrivit, de către soţi, medici, experţi. Aceste cunoştinţe trebuie să ducă apoi la educaţia pentru autocontrol. Din toate acestea se vede absoluta necesitate a virtuţii castităţii şi a educaţiei permanente pentru această virtute. În viziunea creştină, castitatea nu înseamnă nici refuzul şi nici dispreţul sexualităţii umane, ci înseamnă mai curând energia spirituală care ştie să apere iubirea de pericolele egoismului şi agresivităţii; care ştie să promoveze iubirea către deplina ei realizare.

Papa Paul al VI-lea, cu profundă intuiţie de înţelepciune şi dragoste, nu a făcut altceva decât să dea glas experienţei atâtor perechi de soţi, atunci când a scris în enciclica sa: «Dominarea instinctului prin raţiune şi voinţă liberă, impune fără îndoială o asceză pentru ca manifestările afective ale vieţii conjugale să fie după rânduiala cea dreaptă şi mai ales pentru observarea continenţei periodice. Însă această disciplină, proprie castităţii soţilor, departe de a vătăma iubirea conjugală, îi conferă o mai mare valoare umană. Ea cere efort continuu, însă graţie acestui influx binefăcător, soţii dezvoltă integral personalitatea lor, îmbogăţindu-se cu valori spirituale: aduce vieţii familiale roade de linişte sufletească şi de pace care îi ajută la rezolvarea altor probleme; se dezvoltă atenţia datorată celuilalt soţ, îi ajută pe soţi la evitarea egoismului, care este duşmanul adevăratei iubiri, şi adânceşte simţul lor de responsabilitate în îndeplinirea datoriilor. Părinţii dobândesc prin această disciplină capacitatea de a influenţa mai adânc şi mai eficace în opera de educare a copiilor»" (FC 33).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.