SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 5, 19.11.2003
Ioan Botezătorul şi Isus Cristos (Mt 3,1-4,25)

Evanghelistul Matei continuă să prezinte pregătirea lui Isus Cristos pentru activitatea publică ce va urma: în capitolele 3 şi 4, Matei aşterne pe hârtie predica lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 3,1-12), botezul lui Isus Cristos (cf. Mt 3,13-17), ispitirea lui Isus Cristos (cf. Mt 4,1-11), vizita sa la Cafarnaum (cf. Mt 4,12-17), chemarea primilor discipoli (cf. Mt 4,18-22) şi începutul predicii lui Isus Cristos prin învăţături şi vindecări (cf. Mt 4,23-25).

În prima pericopă a capitolului al treilea (Mt 3,1-12), prezentându-l pe Ioan Botezătorul, evanghelistul Matei îl arată, de fapt, pe cel care a fost deschizătorul de viaţă veşnică, pe Isus Cristos. Tot ceea ce Ioan Botezătorul aduce la cunoştinţa ascultătorilor nu este un program de viaţă, de conduită necunoscut, ci, făcând referinţă la un pasaj al Vechiului Testament luat din Isaia 40,3, transmite un mesaj profund, de actualitate: "Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt 3,2). Convertirea ("metanoia") este un aspect al omului ce implică o schimbare substanţială. Mesajul lui Ioan Botezătorul este unul singur: convertindu-se, făcând binele şi botezându-se, omul poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mt 3,7-12).

Episodul botezului lui Isus Cristos este unul dintre cele mai interesante, dar, în acelaşi timp, unul dintre cele mai controversate ale evangheliei (cf. Mt 3,13-17). Evanghelistul ne aduce la cunoştinţă faptul că Isus Cristos, venind la Iordan, se prezintă la Ioan Botezătorul pentru a fi botezat. Stupoare, mirare, şi, poate, neîncredere: cum, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să se boteze? Include acest fapt ideea că el ar fi avut păcat? Adevărul ce se poate extrage din acest eveniment este cu totul altul. Isus Cristos nu avea nevoie de botez: el era lumina din lumină, cuvântul din cuvânt, Dumnezeu din Dumnezeu şi cu toate acestea a fost botezat de către Ioan Botezătorul. Se poate înţelege acest lucru şi prin prisma exemplului, adică Isus Cristos se lasă botezat pentru a da un exemplu celor care veneau la Ioan Botezătorul şi poate, chiar mai mult, a dorit să-i confirme autoritatea (cf. Mt 3,13-16). Totuşi, punctul principal şi greutatea acestui pasaj scripturistic nu cade numai asupra botezului, ci, mai mult, asupra epifaniei, asupra descoperii lui Isus Cristos drept Dumnezeu în manifestarea Sfintei Treimi (cf. Mt 3,16-17).

După botez, Isus Cristos este condus de către Duhul Sfânt în deşert, iar Matei subliniază faptul că acolo este supus încercării, "(...) ispitit de diavol" (Mt 4,1). Ispitirea lui Isus Cristos poate părea, la prima vedere, o încercare fără sens: cum poate o creatură, diavolul, să-l ispitească, să-l încerce pe Creator? Şi în acest pasaj scripturistic, ca dealtfel în multe altele, este vorba despre o metaforă, o încercare poetică de prezentare a adevărurilor revelate: Matei prezintă comunităţii, căreia îi scrie aceste rânduri, o comunitate care suferă, care este persecutată şi, în acelaşi timp, ispitită şi tentată de a dezerta din faţa greutăţilor, arătând că şi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost ispitit. Comunitatea este persecutată şi ispitită de diavol în acelaşi mod în care a fost încercat, ispitit şi Isus Cristos, adică oferindu-i-se toate plăcerile lumii: putere, plăcere, autoritate. Răspunsul lui Isus Cristos trebuie să fie şi răspunsul comunităţii: "Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

În continuare, evanghelistul Matei vorbeşte despre începutul predicii lui Isus Cristos, care începe, şi de fapt, continuă, mesajul lui Ioan Botezătorul "Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt 4,17). Isus Cristos, auzind că Ioan Botezătorul a fost arestat şi închis, a dorit să-i autentifice şi să-i întărească învăţătura, preluându-i cuvintele.

La activitatea sa publică, Isus Cristos şi-a asociat discipoli, oameni dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l urmeze. Prin îndemnul adresat lui Petru şi Andrei "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni" (Mt 4,19) Isus Cristos adresează întregii comunităţi mesajul de speranţă şi încredere.

Acest al patrulea capitol al Evangheliei sfântului Matei (cf. Mt 4,23-25) se încheie cu prezentarea activităţii de început a lui Isus Cristos: învăţătura şi vindecările. În concepţia poporului iudeu, învăţătorul, ("raboni"), era cel care se prezenta drept mesagerul lui Dumnezeu şi trebuia să însoţească învăţătura sa cu fapte minunate, cu miracole şi vindecări. Isus Cristos se prezintă şi el în această postură, dar are totuşi o componentă nouă: toată această învăţătură şi toate minunile pe care le făcea erau, de fapt, lucrarea lui Dumnezeu, Tatăl său.

Imaginea şi activitatea, atât a lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Isus Cristos, sunt caracterizate prin două aspecte: profetico-carismatic şi misionaro-catehetic. Primul aspect se vede din faptul că Ioan şi Isus sunt prezentaţi ca doi predicatori itineranţi şi vindecători; în al doilea aspect îi întâlnim proclamând Împărăţia lui Dumnezeu prin evanghelia păcii, fericirii, mântuirii.

Plecând de la aceste ipostaze putem identifica, pentru familia creştină, două aspecte fundamentele: cel pofetico-carismatic şi cel misionaro-catehetic.

Familia reunită în numele lui Isus Cristos are, cu siguranţă, o prerogativă unică şi, în acelaşi timp, debordantă: să fie semn profetic şi drum carismatic pentru întreaga societate. Ce vrea să spună acest fapt? În ce mod familia creştină devine semn profetic pentru societate? Carismele pe care familia le primeşte sunt într-adevăr cele pe care societatea de astăzi le poate primi şi accepta?

După modelul lui Isus Cristos, cel care s-a supus întru totul Tatălui, familia, adunată în jurul cuvântului lui Dumnezeu, al celebrării euharistice, al rugăciunii şi al fidelităţii, se identifică cu glasul profetic ce se înalţă spre omenire. În interiorul familiei, se găsesc acele virtuţi, caracteristici şi semne exterioare prin care se poate vedea lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în fiecare membru. Devotamentul, pacea, înţelegerea, dar şi speranţa în desăvârşirea fiecărui membru al familie prin iubire şi respect, devine semn profetic al Împărăţiei lui Dumnezeu. Convertirea zilnică, efortul de a înţelege, căutarea binelui celuilalt, alungarea egoismului şi sacrificiul pentru familie devin semne profetice. Carismele familiei, acele daruri şi calităţi ce se găsesc în ea, devin imbold şi căutare de perfecţiune pentru toţi. O familie unită, o familie plină de iubire, pace, matură în încercări şi cu speranţa reîntregirii sale în Împărăţia lui Dumnezeu oferă societăţii de astăzi numeroase motive de bucurie şi de încredere în viitor.

Tot familia trebuie să înţeleagă faptul că se transformă şi devine misionară, că este trimisă la fiecare om, aşa cum Isus Cristos a înţeles şi a fost aproape de familie şi că prin viaţa sa arată lumii iubirea lui Dumnezeu. Misionaritatea familiei nu este una "duminicală", cea de sărbătoare şi de suprafaţă, ci una profundă, cu implicaţii durabile, prin mărturia, coerenţa şi trăirea credinţei.

Tot în acest mod se poate observa şi cateheza, prezentarea credinţei de către familie. Apelând la metodele de catehizare şi la transmiterea valorilor creştine, familia transmite, de fapt, mesajul kerygmei, mesajul bunei speranţe tuturor, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu începe şi se sfârşeşte în iubirea dătătoare de viaţă a familiei.

Carta drepturilor familiei ne spune:

• familia este locul în care diferite generaţii se întâlnesc şi se ajută reciproc pentru a creşte în cunoaşterea umană şi pentru a armoniza drepturile persoanei cu alte cereri ale vieţii sociale;

• familia şi societatea, care sunt reciproc unite prin legături vitale şi organice, au o funcţie complementară în apărarea şi în progresul binelui omenirii şi al fiecărei persoane;

• experienţa diferitelor culturi de-a lungul istoriei a arătat cât este de necesar pentru societate să recunoască şi să apere instituţia familială;

• societatea, şi, în special, statul şi organizaţiile internaţionale, trebuie să protejeze familia cu măsuri cu caracter politic, economic, social şi juridic, cu scopul de a consolida unitatea şi stabilitatea familiei în aşa fel încât ea să poată să-şi exercite funcţia sa specifică;

• drepturile, necesităţile fundamentale, bunăstarea şi valorile familiei, chiar dacă sunt în mod progresiv apărute în unele cazuri, sunt adesea ignorate şi nu rareori subminate de legi, instituţii şi programe socio-economice;

• multe familii sunt constrânse să trăiască în situaţii de sărăcie care le împiedică să-şi desfăşoare propriul rol cu demnitate;

• Biserica Catolică, conştientă că binele persoanei, al societăţii şi al Bisericii însăşi trece prin viaţa de familie, a reţinut ca parte a misiunii sale obligaţia de a proclama tuturor planul lui Dumnezeu înscris în natura umană cu privire la căsătorie şi la familie, de a promova aceste două instituţii şi de a le apăra împotriva tuturor celor care le atacă.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.