SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 49, 06.10.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (IV)
Proclamarea fericirilor (cf. Lc 6,27-49)

A doua jumătate a celui de al VI-lea capitol al Evangheliei sfântului Luca grupează un set de 4 pericope scripturistice care au în centru o temă principală: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Iată cum le putem structura: proclamarea fericirilor (cf. Lc 6,20-26), învăţătura lui Isus Cristos cu privire la iubirea faţă de duşmani (cf. Lc 6,27-36), judecata aproapelui (cf. Lc 6,37-46), casa construită pe stâncă (cf. Lc 6,47-49).

Pericopa fericirilor este esenţa întregii Evanghelii a sfântului Luca (cf. Lc 6,20-26): acela care ştie să pună în practică aceste fericiri va dobândi, negreşit, viaţa veşnică. De fapt, evanghelistul Luca pune faţă în faţă două grupuri de oameni şi două tipuri de situaţii, iar rezultatul se concretizează prin fericiri şi prin nenorociri ("vai"). Cuvintele lui Isus Cristos adresate mulţimii sunt o prezentare a dreptăţii lui Dumnezeu: el se adresează celor care sunt fără apărare şi fără drepturi, dispreţuiţi pentru numele Fiului Omului şi acelora care aşteaptă mântuirea lui Dumnezeu. Dacă am separa fericirile de "vaiurile", de nenorocirile prezentate, ar rezulta o interpretare cu totul diferită a acestei pericope: totuşi, fericirile trebuie să fie citite în contextul mai larg al evangheliei sfântului Luca, dar şi în sintonie cu cealaltă scriere lucană, Faptele Apostolilor. Aceste fericiri şi aceste nenorociri sunt prezentate drept condiţie pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, iar cei ce doresc să facă parte din prima comunitate creştină trebuie să îmbrăţişeze toate condiţiile vieţii, toate persecuţiile şi tot ceea ce vine din providenţa divină.

Drept urmare a acestor fericiri găsim pericopa referitoare la iubirea duşmanilor (cf. Lc 6,27-36). În această iubire se concretizează învăţătura primită de la Isus Cristos şi, tot aici, se poate practica desăvârşita ucenicie la şcoala lui Dumnezeu. După fericiri, care sunt destinate tuturor acelora care sunt oprimaţi, într-o a doua parte discipolilor ne este propus un comportament cu totul ieşit din comun: iubirea duşmanilor. Adresându-se celor care-l ascultau, Isus Cristos le cere să practice iubirea (agápe) către cei care îi urăsc. Isus Cristos le propune un lucru inedit: să-i iubească, să-i stimeze şi să le arate bunăvoinţa celor care le sunt potrivnici, sau chiar îi urăsc atât prin cuvinte, cât şi prin faptele lor. "Regula de aur" instituită de către Isus Cristos (cf. Lc 6,31) şi care va deveni un element de bază pentru a-i recunoaşte pe creştini este tocmai aceasta: iubirea faţă de toate fiinţele create de Dumnezeu, indiferent dacă acestea ne sunt apropiate sau îndepărtate, dacă ne sunt prieteni sau duşmani.

Pe aceeaşi linie a iubirii aproapelui găsim şi pericopa care ne vorbeşte despre modul în care creştinul trebuie să abordeze judecarea semenului (cf. Lc 6,37-46). Refuzarea judecării, criticării aproapelui îl face pe creştin să se identifice cu Isus Cristos, deoarece creştinului fiindu-i promisă înfierea de către Dumnezeu el devine fiu adoptiv al său şi frate în Isus Cristos. Ori, această demnitate este în contradicţie cu tot ceea ce înseamnă răutate, răzbunare, judecată şi toate celelalte care pot aduce atingere demnităţii fratelui şi surorii noastre. Dumnezeu însuşi se proclamă milostiv şi îndurători, iar aceste caracteristici trebuie aprofundate şi imitate de toţi aceia care poartă numele de creştin: nu este posibil să purtăm un nume şi să imităm faptele şi atitudinile celor care vor ca viaţa noastră să se transforme în necredinţă şi infern. Cu proverbele folosite de Isus Cristos, evanghelistul Luca ne învaţă să lăsăm judecata în seama lui Dumnezeu, deoarece el va verifica întreaga conduită de viaţă a fiecărui om în parte. Invitându-ne să face curăţenie în propria noastră casă, Isus Cristos foloseşte o formulare plastică şi prin parabola paiului şi a bârnei ne descoperă că, de fapt, fiecare dintre noi mai avem mult de lucrat la propria sfinţenie şi perfecţiune: în momentul în care vedem câte mai avem de făcut, în acel moment îi vom putea înţelege şi pe cei din jurul nostru, indiferente de ceea ce ei fac sau gândesc. Totuşi, nu putem să fim indiferenţi de ceea ce, eventual, se face rău în jurul nostru: totuşi, şi în acest caz, trebuie să ne înarmăm cu multă înţelegere şi calm pentru a putea aduce şi rezolva acea situaţie, nu pentru a condamna şi a înrăutăţii cazul respectiv.

Ultima pericopă al celui de al VI-lea capitol ne învaţă că pentru a deveni adevăraţi şi autentici discipoli al lui Isus Cristos este nevoie să punem în practică toată învăţătura lui Dumnezeu (cf. Lc 6,47-49). Nu este necesar să îndeplinim numai poruncile sau legile pe care noi le considerăm mai uşoare sau realizabile, ci trebuie să învăţăm a-i iubi pe toţi şi necondiţionat, cu iubirea şi înţelegerea lui Isus Cristos, care pentru mântuirea fiecărui om în parte s-a dat morţii şi încă moartea pe cruce. Construind casa noastră interioară pe temelia, pe stânca de nezdruncinat a lui Dumnezeu vom putea vedea mântuirea noastră, iar când vom fi asaltaţi de lipsuri, greutăţi şi nevoi nu ne vom teme, pentru că el este cu noi.

Pentru familii iubirea şi respectul şi îndeplinirea până la capăt a promisiunilor făcute în ziua cununiei sunt normele de bază care trebuie să ghideze viaţa de familie.

Aşa după cum am putut observa în aceste pagini minunate ale Evangheliei sfântului Luca, iertarea, milostivirea, nejudecarea după aparenţe sunt elementele de bază care pot salva familia creştină de multele pericole de care este asaltată. Desigur că multe pot fi situaţiile în care familia devine centrul discuţiilor, a criticilor şi chiar a insultelor celor care trăiesc fără Dumnezeu, sau, ceea ce este mai grav, trăiesc împotriva lui Dumnezeu. Şi totuşi în mijlocul atâtor dificultăţi familia creştină care a jurat fidelitate lui Dumnezeu şi iubire şi respect partenerului de viaţă va şti să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu în respect pentru toate fiinţele umane. În acest mod vom vedea cum întreaga viaţă a societăţii va fi mai bună, mai paşnică, iar judecăţile, certurile, răutatea vor dispărea.

Familiaris consortium, la numărul 32, sugerează:

"În contextul unei culturi care deformează grav sau chiar a pierdut adevărata semnificaţie a sexualităţii umane, pentru că o smulge din raportul ei esenţial cu persoana umană, biserica simte acum mai urgentă şi de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare şi obligaţie a întregii persoane create, bărbat şi femeie, după imaginea lui Dumnezeu.

În această perspectivă Conciliul Vatican al II-lea a afirmat clar că «(...) atunci când este vorba de a uni iubirea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieţii, caracterul moral al comportamentului nu depinde numai de sincera intenţie şi de valorificarea motivelor, dar este determinat şi de criterii obiective care îşi au baza în natura însăşi a persoanei umane şi a faptelor sale şi sunt destinate la menţinerea în climat de adevărată iubire a întregului sens al dăruirii reciproce şi al procreării umane; iar toate acestea nu vor fi posibile dacă nu va fi cultivată cu suflet sincer virtutea castităţii conjugale».

Plecând de la «(...) viziunea integrală asupra omului şi a vocaţiei lui nu numai naturale şi pământeşti, ci şi supranaturale şi veşnice», papa Paul al VI-lea a afirmat că doctrina Bisericii «e bazată pe legătura de nedespărţit dintre cele două semnificaţii (unitate şi procreaţie) ale actului conjugal, legătură pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate despărţi din proprie iniţiativă». Şi a încheiat confirmând că trebuie exclusă, fiind intrinsec lipsită de onestitate, «(...) orice acţiune care, fie ca pregătire la actul conjugal, în împlinirea lui, sau în dezvoltarea urmărilor lui naturale, are ca scop sau mijloc de a face imposibilă procrearea».

Când soţii, recurgând la anticoncepţionale, despart (rup) aceste două semnificaţii pe care Dumnezeu creatorul le-a înscris în fiinţa bărbatului şi a femeii şi în dinamica comuniunii lor sexuale, devin «arbitrii» planului divin, «manipulând» şi înjosind sexualitatea umană, cu aceasta înjosindu-se pe ei înşişi şi alterând valoarea dăruirii totale. Astfel, limbajul genuin care exprimă dăruirea totală, reciprocă a soţilor, anticoncepţia îi impune un limbaj obiectiv contradictoriu, acela de nedăruire totală unul altuia. De aici derivă nu numai refuzul pozitiv pentru o nouă viaţă, ci chiar falsificarea interioară a adevăratei iubiri conjugale, care e chemată a se dărui în totalitatea personală.

În schimb, atunci soţii recurg la perioadele de infecunditate, respectând legătura de nedespărţit a semnificaţiei unitare şi procreative a sexualităţii umane, se comportă cu «miniştri» ai planului lui Dumnezeu şi «folosesc» sexualitatea conform dinamismului genuin al dăruirii «totale», fără manevre şi alterări.

În lumina experienţei dusă de multe perechi de căsătoriţi şi a datelor diferitelor ştiinţe umane, reflecţia teologică poate culege şi este chemată să aprofundeze diferenţa antropologică şi în acelaşi timp morală care există între contracepţie şi recurgerea la perioadele de infecunditate: este vorba de o deosebire foarte vastă de care în mod obişnuit nu se ţine seama şi care antrenează, în ultimă analiză, două concepţii inconciliabile despre persoana şi sexualitatea umană. Alegerea perioadelor de infecunditate comportă acceptarea timpului persoanei femeii, şi împreună cu aceasta acceptarea dialogului, a respectului reciproc, a responsabilităţii comune şi a stăpânirii de sine. Apoi, a accepta timpul şi dialogul înseamnă a recunoaşte caracterul spiritual şi corporal al comuniunii conjugale, precum şi a trăi în iubirea personală, în exigenţa cerută de fidelitate. În acest context, perechea conjugală experimentează comuniunea îmbogăţită cu acele valori de dragoste şi afectivitate, elemente ce constituie sensul adânc al sexualităţii umane chiar în dimensiunea ei fizică. În felul acesta sexualitatea umană este respectată şi promovată în dimensiunea ei adevărată şi deplin umană, nu «folosită» ca un «obiect» oarecare, acţiune care, distrugând unitatea personală a sufletului şi a trupului, răneşte însăşi creaţia lui Dumnezeu în legătura intimă dintre natură şi persoană" (FC 32).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.