SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 48, 29.09.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (III)
Alegerea celor doisprezece apostoli (cf. Lc 6,1-19)

Pentru a concretiza activitatea publică a lui Isus Cristos şi, de asemenea, pentru a indica puterea faptelor sale, evanghelistul Luca menţionează în capitolul al VI-lea şi, în mod deosebit, în prima sa parte (cf. Lc 6,1-19), câteva dintre învăţăturile şi minunile sale. Acestea sunt structurate în felul următor: Fiul Omului este stăpânul sâmbetei (cf. Lc 6,1-5), vindecarea omului cu mâna paralizată (cf. Lc 6,6-11), alegerea celor doisprezece apostoli (cf. Lc 6,12-16), Isus Cristos şi mulţimile (cf. Lc 6,17-19).

Disputa principală care deschide cel de al VI-lea capitol al Evangheliei sfântului Luca este aceea referitoare la ziua de sâmbătă (cf. Lc 6,1-11). De fapt, ne găsim în faţa a două momente diferite din viaţa lui Isus Cristos, care sunt, totuşi legate între ele de aceeaşi temă: sfinţirea zilei de sâmbătă. După cum bine se ştie, ziua de sâmbătă este legea fundamentală a legii mozaice şi, după preceptul lui Moise (cf. Ex 20,8-11), sâmbăta ocupă un spaţiu deosebit în întreaga viaţă cultică şi socială a poporului lui Israel.

În prima pericopă (cf. Lc 6,1-5) evanghelistul Luca ne duce alături de Isus Cristos şi de apostolii săi pe drumurile din Galileea. Aici are loc un eveniment mai puţin deosebit, la prima vedere: discipolii lui Isus Cristos, trecând printr-un lan de grâu şi fiind înfometaţi, au început să strângă din spice şi să le mănânce. Această atitudine a discipolilor îi irită pe farisei, deoarece aceştia călcau ziua sâmbetei, făcând lucruri interzise pentru acea zi. Răspunsul lui Isus Cristos nu întârzie să apară, iar acesta se bazează tot pe un text scripturistic luat prin prima carte a lui Samuel, în care sunt relatate faptele lui David în timp ce era urmărit de Saul (cf. 1Sam 21,2-7). Analizată cu atenţie această pericopă şi, mai ales, răspunsul pe care Isus Cristos îl dă fariseilor descoperim o declaraţie cristologică. În acest răspuns nu este vorba numai de o excepţie de la legea sabatică, în el găsim libertatea pe care comunitatea creştină primară trebuie să o aibă, bazată fiind de atitudinea şi faptele lui Isus Cristos. Stăpânirea Fiului Omului asupra sâmbetei, este oferită şi discipolilor, însă cu o condiţie: ca această domnie asupra zilei de sâmbătă să fie spre creşterea şi întru necesităţile omului şi nu contrar ei.

A doua pericopă, a aceleaşi dispute, este legată de vindecarea unui om cu mâna paralizată (cf. Lc 6,6-11). Odată ce evanghelistul Luca a fixat motivaţia cristologică, în pericopa anterioară, a doua dispută se orientează către o nouă înţelegere a semnificaţiei sâmbetei: ea este raportată către a face bine şi către viaţa persoanei umane. Întreaga scenă a disputei ne este binecunoscută, deoarece în întreaga Evangheliei a sfântului Luca la toate acţiunile de binefacere a lui Isus Cristos, se răspunde, din partea fariseilor şi a cărturarilor, cu răutate şi opoziţie. Această pericopă este adresată întregului popor a lui Dumnezeu, deoarece ea indică drumul pe care credinciosul trebuie să-l urmeze dacă doreşte, într-adevăr, să înţeleagă deplinătatea legii de iubire al lui Dumnezeu. În orice împrejurare şi în orice timp este loc de a face binele!

Alegerea celor doisprezece apostoli de către Isus Cristos face obiectul acestei pericope scripturistice a evanghelistului Luca (cf. Lc 6,12-16). După ce Isus Cristos şi-a început activitatea sa publică, după ce a cunoscut deja faima, dar şi ostilitatea fariseilor şi a cărturarilor, el se decide să-şi aleagă un grup căruia să-i dezvăluie mai dinaproape "tainele Împărăţiei cerului". Acestui grup, ales de către Isus Cristos, i se va încredinţa transmiterea nealterată a cuvântului lui Dumnezeu şi puterea asupra întregii comunităţi ce urma să se înfiripeze după moartea şi învierea lui Isus Cristos şi după coborârea Duhului Sfânt. Distincţia pe care evanghelistul Luca o face între discipoli şi grupul celor doisprezece apostoli este netă: tuturor le este oferită prezenţa şi învăţătura lui Isus Cristos, totuşi, acestora doisprezece le este explicată întreaga bogăţie a învăţăturii divine şi ei vor forma prima comunitate eclezială de ascultare şi autoritate.

Învăţătura şi vindecările pe care Isus Cristos le înfăptuieşte mulţimii venite să-l asculte (cf. Lc 6,17-19) au loc pe câmpie. După ce şi-a ales grupul de apostoli, Isus Cristos coboară pentru a-i alina şi învăţa pe toţi aceia care erau dornici de a vedea realizată cât mai curând Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul vindecărilor aminteşte încă o dată, că întreaga învăţătură a lui Isus Cristos nu poate fi despărţită de acţiunea mântuitoare: persoane care vin la el sunt atrase de învăţătura sa şi de vindecările sale. Totuşi acestea trebuie să vindece, în primul rând sufletul, ca, mai apoi, această vindecare să se reverse şi asupra trupului.

O problemă care trebuie pusă în discuţie, drept consecinţă a analizei pericopelor scripturistice anterioare, este aceea a motivaţiei căutării lui Dumnezeu.

Familiile noastre creştine au nevoie de Dumnezeu, au nevoie de acea unire intimă cu puterea divină şi vindecătoare a lui Isus Cristos, însă, acest fapt, trebuie să se bazeze pe o înţelegere profundă a rolului pe care relaţia creatură-Creator o are în întreaga viaţă familiară.

Desigur că nu trebuie uitată armonia ce există între diferitele aspecte familiare şi anume: respectul dintre membrii familiei, rugăciunea comunitară şi personală, încrederea în voinţa lui Dumnezeu, promovarea binelui comunitar şi individual. Toate aceste caracteristicii ale vieţii familiare ne conduc la o nouă şi autentică trăire a statutului de creştin.

Familiaris consortium, la numărul 31, sugerează:

"Biserica este conştientă desigur şi de multiplele şi complicatele probleme pe care le întâlnesc astăzi soţii multor ţări, pentru a-şi împlini rolul lor de transmiţători responsabili ai vieţii. Biserica recunoaşte problema gravă a exploziei demografice, aşa cum se prezintă în diferitele părţi ale lumii, împreună cu implicaţiile morale ce le comportă.

Cu toate acestea, Biserica reţine că o considerare aprofundată a tuturor aspectelor acestei probleme ne oferă o nouă şi mai puternică confirmare a importanţei doctrinei autentice despre reglementarea natalităţii, repropusă de Conciliul Vatican al II-lea şi de enciclica Humanae vitae.

Pentru aceasta, împreună cu părinţii sinodali, simt datoria de a îndrepta un stăruitor îndemn teologilor pentru ca unindu-şi forţele în colaborare cu magisterul ierarhic, să se străduiască să pună din ce în ce mai bine în lumină bazele scripturistice, motivaţiile etice şi raţiunile personale ale acestei doctrine. Astfel va fi posibil ca în contextul unei expuneri organice să devină accesibilă tuturor oamenilor de bunăvoinţă doctrina Bisericii asupra acestei probleme, făcând-o zi de zi mai luminoasă şi mai profundă. În acest fel, planul divin va putea fi actualizat mai deplin, pentru mântuirea omului şi spre lauda Creatorului.

Sub acest aspect, aportul coordonat şi unit al teologilor, inspirat de adeziunea convinsă a teologilor la magister, care este unicul ghid autentic al poporului lui Dumnezeu, este de specială urgenţă şi pentru motivul legăturii intime care există între doctrina catolică asupra acestei probleme şi viziunea pe care biserica o propune despre om: dubiile sau greşelile ce se fac în domeniul vieţii conjugale şi familiale întunecă grav adevărul total despre om, într-o situaţie culturală adesea confuză şi contradictorie. Aportul de lumină şi adâncire a problemei pe care teologii sunt chemaţi să-l dea în domeniul specific al activităţii lor, are valoare incomparabilă şi reprezintă serviciul special, de mare merit, pentru familie şi omenire" ( FC 31).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.