SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 47, 22.09.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (II)
Chemarea primilor apostoli (cf. Lc 5,1-39)

Evanghelistul Luca îşi concentrează atenţia, în cel de al V-lea capitol al evangheliei sale, asupra chemării: nu este vorba numai despre chemarea apostolilor, sau, mai bine spus, a primilor apostoli, ci despre chemare la adevăr şi sfinţenie, în general. Pentru o concretizare a celor afirmate mai sus putem să observăm structurarea acestui capitol, după cum urmează: pescuirea minunată şi chemarea celor dintâi apostoli (cf. Lc 5,1-11), vindecarea unui lepros (cf. Lc 5,12-16), vindecarea unui om paralizat (cf. Lc 5,17-26), chemarea lui Levi (cf. Lc 5,27-32), discuţii despre post între Isus Cristos şi farisei şi cărturari (cf. Lc 5,33-39).

Privind situaţia în ansamblul ei, ne putem da seama că prima pericopă a acestui capitol (cf. Lc 5,1-11), nu are drept scop imediat chemarea lui Petru, ci, datorită mulţimii de care era înconjurat Isus Cristos, el îi porunceşte lui Petru să-l primească în barcă şi, numai după aceea, îi va face cunoscut care este planul lui Dumnezeu cu el. Acest amestec de învăţătură, miracol şi chemare este, de fapt, suportul de la care evanghelistul Luca pleacă pentru a da cititorilor săi posibilitatea să se regăsească printre aceste rânduri. Pescuirea minunată este prefigurarea Bisericii creştine abia născute şi introducerea ei în contextul acestei pericope, adică în chemarea sfântului Petru şi a primilor apostoli, este un nou semn al puterii lui Isus Cristos, noul şi veşnicul preot al întregii istorii. Transformarea sfântului Petru din pescar în predicator, "pescar de oameni", nu poate fi întâmplătoare; ea îşi are fundamentul în alegerea liberă şi necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de orice făptură care vrea şi ştie să-i răspundă prompt şi cu toată fiinţa sa. Simon-Petru devine chiar de la început purtătorul de cuvânt al întregului grup de apostoli care-l va urma pe Isus Cristos, iar rolul pe care el îl va avea în interiorul primei comunităţi din Ierusalim, imediat după evenimentul Paştelui lui Isus Cristos, este acela de a umple năvodul Bisericii, după porunca Fiului lui Dumnezeu. Chiar dacă chemarea i-a fost adresat doar lui Petru, toţi ceilalţi prezenţi la aceste eveniment îl urmează fără şovăire, iar în momentul în care trebuie să-şi verse sângele pentru el o vor face. Aceasta înseamnă chemare: ascultare, slujire, dăruire totală.

Imediat după pescuirea minunată, evanghelistul Luca relatează două vindecări făcute de către Isus Cristos: cea a unui lepros (cf. Lc 5,12-16) şi cea a unui om paralizat (cf. Lc 5,17-26). Acela care este profet, trimisul şi Mesia continuă să aducă vestea cea bună şi să înfăptuiască semne care permit oamenilor, şi în mod deosebit pentru aceia care vor deveni discipolii săi, să-l recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu.

Episodului leprosului din Cafarnaum (cf. Lc 5,12-16) ne indică faptul că Isus Cristos şi-a aplecat milostivirea sa către cei care erau consideraţi ultimii, leproşii. Este binecunoscută atitudinea întregului popor cu privire la cei bolnavi de lepră: ei erau consideraţi blestemaţi şi nu aveau nici un drept în societate; mai mult, ei erau excluşi şi izolaţi. Întreaga dramă a acestui om este cunoscută numai de Isus Cristos, deoarece prin atitudinea sa îl eliberează şi-i redă nu numai sănătatea fizică, ci, în mod cu totul excepţional, sănătate interioară, spirituală. Omul devine, înainte de toate, complet sănătos atunci când este reintegrat în societate, atât în cea religioasă, cât şi în cea laică. Vestea acestui miracol nu rămâne fără ecou, însă activitatea de predicare şi de vindecare al lui Isus Cristos îşi găseşte întreaga putere în rugăciune.

Locul celei de a doua vindecări nu este cunoscut şi totuşi, cunoaştem, din episodul relatat, credinţa şi perseverenţa celor care l-au adus şi chiar a însuşi a omului paralizat (cf. Lc 5,17-26). Evanghelistul Luca, în introducerea povestirii sale, ne reaminteşte faptul că în jurul lui Isus Cristos se adunase nu numai poporul, dar şi fariseii şi învăţaţii Legii veniţi tocmai de la Ierusalim pentru a verifica dacă cele spuse şi auzite despre el sunt adevărate. Între vindecarea acestui om şi controversa autorităţii şi puterii divine a lui Isus Cristos există o legătură organică, deoarece această vindecare este semnul puterii sale asupra păcatului, dar şi neputinţei fizice. Câţiva oameni, printre care şi paraliticul, dau dovadă de credinţă şi încredere în cele spuse şi înfăptuite de către Isus Cristos: cuvintele sale marchează începutul unei noi forme de vindecare, adică el oferă, într-o manieră eficace, iertarea divină, deoarece paraliticul şi însoţitorii săi, datorită credinţei lor, sunt gata să o primească. Intervenţia şi necredinţa autorităţilor religioase dovedesc faptul că datorită invidiei şi datorită faptului închiderii în sune nu reuşesc să-l descopere pe Dumnezeu, în persoana Fiului său. Totuşi cei care l-au recunoscut, l-au preamărit pe Dumnezeu şi au ştiut să culeagă roadele bucuriei veşnice.

Chemarea vameşului Levi (cf. Lc 5,27-32) este una dintre cele mai interesante pagini ale Evangheliei sfântului Luca. În această pericopă scripturistică surprinde modul prin care Isus Cristos îşi alege discipolii săi: el nu se opreşte numai asupra acelor persoane "integre", din toate punctele de vedere, din societatea timpului său, ci alege după cunoştinţa inimii şi a activităţii ulterioare. Privindu-l pe Levi, un vameş, persoană asociată cu hoţii şi cu cei excluşi din poporul lui Israel, deoarece prin meseria pe care o exercita s-a aliat cu romanii, asupritorii poporului, putem observa categorica sa hotărâre. El, lăsând toate, l-a urmat necondiţionat pe Isus Cristos. Acceptând ospitalitatea casei lui Levi şi tovărăşia păcătoşilor şi a vameşilor, el se face obiectul indignării fariseilor şi a cărturarilor, însă aceştia dau dovadă de faptul că atâta timp cât nu vor reuşi să privească orice om cu ochii milostivirii lui Dumnezeu, nu vor fi capabili să-l numească pe Dumnezeu Tată. Ei nu înţeleg că a accepta o astfel de ospitalitate înseamnă a primi harul lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor din partea lui. Răspunsul omului este, de fapt, răspunsul la chemarea de mântuire a sa indiferent care a fost situaţia personală de dinainte de întâlnirea cu Dumnezeu.

Discuţia începută în pericopa precedentă continuă şi în acest pasaj scripturistic în care are loc o controversă privitoare la post (cf. Lc 5,33-39). Întrebarea fundamentală era următoarea: de discipolii lui Isus Cristos nu respectă postul prescris de lege, aşa cum fac celelalte categorii de discipoli? Isus Cristos le răspunde folosindu-se de două momente separate: într-o primă instanţă le dă un răspuns profetic, într-o a doua le spune o parabolă. În amândouă cazuri, Isus Cristos doreşte să le explice faptul că în momentul în care o persoană doreşte să-l urmeze trebuie să adopte noi reguli, chiar dacă nu va trebui să le abandoneze total pe cele vechi. Noii membri ai comunităţii creştine primare trebuie să ţină cont de faptul că numai practicând rugăciunea şi postul, însă în noul mod de a vedea aceste practici de pietate, adică post pentru întărirea sufletului, nu un post făcut de suprafaţă, post pentru a fi văzut, numai în acest fel se poate vorbi despre o mortificaţie şi o purificare interioară şi exterioară.

Învăţătura profundă care reiese din aceste pericope scripturistice este legată de mentalitatea omului şi, în mod deosebit, de mentalitatea omului nou în Isus Cristos. Dacă viaţa de familie se lasă condusă de principiile morale care se găsesc în Sfânta Scriptură cu siguranţă familia devine, într-adevăr, focarul iubirii, păcii, înţelegerii.

Ducă cum foarte bine reiese din cele ascultate, în familie trebuie să împletim în mod armonios trecutul cu prezentul, tradiţia cu noutatea şi acest lucru este valabil în toate situaţiile concrete ale vieţii, deoarece, în caz contrar, ne putem izbi de două fenomene: tradiţionalismul şi laxismul. Amândouă sunt dăunătoare familiei şi societăţii, deoarece împiedică şi înlătură libertatea fiilor lui Dumnezeu, adică a noastră, a fiecăruia.

Prin tradiţionalism se înţelege toate acele obiceiuri, mentalităţi şi cutume care izvorăsc din superstiţie, din ignoranţă şi din refuzul a tot ceea ce este nou de dragul unui timp trecut. Nimeni nu are voie să schimbe tradiţiile adevărate, bune şi sfinte ale familiei, dar nici nu trebuie să se cadă în cursa fundamentalismului, a tradiţionalismului, adică în acea concepţie că nimic nu trebuie schimbat că "aşa am apucat eu". Toate lucrurile, dacă sunt făcute spre creşterea sufletească şi spirituală a familiei sunt bune şi binevenite.

Cea de a doua tentaţie este laxismul, adică acea concepţie prin care totul este învechit, anacronic şi neavenit pentru timpul actual. Totul este permis, ceea ce ne învaţă părinţii, bunicii sau alţii sunt lucruri care au trecut, care sunt "din secolul trecut", valabile doar pentru cei ce se pregătesc de moarte. Ori, experienţa vieţii ne învaţă că ori de câte ori s-a omis învăţătura şi tradiţia sănătoasă a familiei şi a Bisericii, toţi au avut de suferit. Nu avem dreptul, ca în numele unui progres rău înţeles, să pierdem moştenirea adevărată a înaintaşilor noştri.

Familiaris consortium, la numărul 30, ne spune:

"Doctrina Bisericii este situată azi într-o situaţie social-culturală, care o face pe de o parte mai greu de înţeles, iar pe de altă parte, mai urgentă şi de neînlocuit pentru promovarea binelui adevărat al bărbatului şi al femeii.

Într-adevăr, progresul ştiinţific şi tehnic pe care omul contemporan îl realizează mereu pentru dominarea naturii, nu măreşte numai speranţa de a crea o omenire nouă şi mai bună, ci provoacă şi o îngrijorare, tot mai mare pentru viitor. Unii se întreabă dacă e bine să trăieşti ori era mai bine de a nu te fi născut; se îndoiesc dacă este permis să aducă pe alţii la viaţă, din moment ce aceştia poate vor blestema propria lor viaţă într-o lume crudă, ale cărei cruzimi încă nu pot fi prevăzute. Alţii se gândesc că sunt singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi exclud pe alţii cu mijloace anticoncepţionale, sau cu alte metode chiar mai rele. Alţii, încătuşaţi cum sunt de mentalitatea de consum şi cu unica preocupare de continuă creştere a bunurilor materiale, sfârşesc prin a nu mai înţelege nimic şi de aceea refuză bogăţia spirituală a unei noi vieţi umane. Motivul ultim al acestei mentalităţi este absenţa lui Dumnezeu din inima oamenilor, a lui Dumnezeu a cărui iubire singură este mai mare decât toate îngrijorările lumii şi le poate învinge pe toate.

S-a născut astfel o mentalitate împotriva vieţii (anti-life mentality), mentalitate care cuprinde multe probleme actuale: să ne gândim, de exemplu, la o anumită panică derivată din studiile de ecologie despre viitorul demografic al omenirii, care exagerează pericolul creşterii omenirii în detrimentul calităţii vieţii.

Însă Biserica crede cu tărie că viaţa umană, chiar slabă şi suferindă, este mereu un dar minunat al Dumnezeului bunătăţii. Împotriva pesimismului şi egoismului care umbresc lumea, Biserica este de partea vieţii, ştiind să descopere în fiecare viaţă umană splendoarea acelui «da» şi «amin» care este Cristos însuşi. Împotriva lui «nu» care invadează şi răneşte lumea, Biserica îi contrapune un «da» puternic, apărând în felul acesta omenirea şi omul de toţi aceia care uneltesc şi rănesc viaţa.

Biserica este chemată să arate din nou tuturor, cu cea mai clară şi puternică convingere, voinţa ei de a promova cu orice mijloace viaţa umană şi de a o apăra împotriva oricărei uneltiri la fiinţa ei, în oricare stadiu de dezvoltare s-ar afla.

Pentru aceasta Biserica condamnă, ca fiind o gravă ofensă adusă demnităţii umane şi dreptăţii, toate acele activităţi ale guvernelor sau ale altor autorităţi publice care încearcă să limiteze în orice mod libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Ca urmare, orice violenţă exercitată de aceste autorităţi în favoarea anticoncepţiei şi chiar a sterilizării şi a avortului provocat, trebuie condamnată şi respinsă cu toată forţa. În acelaşi mod, trebuie detestate, pentru că sunt nedrepte, manevrele internaţionale care contribuie cu ajutoare economice pentru promovarea popoarelor, dar care sunt condiţionate de programarea anticoncepţionalelor, sterilizării şi provocării avortului" (FC 30).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.