SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 46, 15.09.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Lc 4,14-9,50) (I)
Predica şi vindecările lui Isus Cristos la Nazaret şi la Cafarnaum (cf. Lc 4,14-44)

Evanghelistul Luca acordă un spaţiu destul de mare predicării veştii bune, adică a evangheliei, a Împărăţiei lui Dumnezeu, veste pe care Isus Cristos o oferă atât ţinutului său natal, Nazaret, cât şi ţinutului Cafarnaum. De fapt, pe parcursul activităţii sale multe din evenimentele importante vor avea loc în această zonă, adică în Galileea. Schematizând această parte a celui de al IV-lea capitol, putem deosebi câteva pericope scripturistice: prezenţa lui Isus Cristos la Nazaret (cf. Lc 4,14-30), Isus Cristos alungă un duh necurat în ţinutul Cafarnaum (cf. Lc 4,31-37), vindecări ale lui Isus Cristos la Cafarnaum (cf. Lc 4,38-41), predicarea lui Isus Cristos în sinagogile din Iudeea (cf. Lc 4,42-44).

După relatarea ispitirii lui Isus Cristos (cf. Lc 4,1-13), evanghelistul Luca mută locul relatării sale în "(...) Nazaret, unde fusese crescut" (Lc 4,16) Isus Cristos. Atitudinea şi predica sa este însemnată de duhul profetic şi, de fapt, primele cuvinte citite în sinagogă sunt inspirate de către profetul Isaia (cf. Is 61,1-2). Prima parte a relatării descrie cultul sinagogal, în care, la început, sunt rugăciunile şi o primă lectură şi vorbeşte despre legea lui Dumnezeu dată lui Moise. A doua parte a acestei pericope indică faptul că Isus Cristos s fost trimis la cei care suferă, la cei săraci şi la cei oprimaţi, pentru a le proclama anul de îndurare a lui Dumnezeu. Cititorul Evangheliei sfântului Luca este luminat de către teofania baptismală prin care el trebuie să treacă dacă doreşte să-l recunoască pe Isus Cristos drept Fiu al lui Dumnezeu. De asemenea, evanghelistul Luca face cunoscut tuturor că, fără nici o îndoială, Isus Cristos este trimisul lui Dumnezeu, consacrat în Duhul Sfânt şi că misiunea sa este de a predica, învăţa, mântui. Desigur că şi Isus Cristos are aceeaşi soartă ca şi a profeţilor, adică de a fi refuzat, contestat şi alungat, însă întotdeauna Dumnezeu lucrează spre binele fiecărei persoane în parte. În acest context, a recunoaşte în Isus Cristos pe ultimul şi definitivul profet al timpului nu este numai o cerinţă cerută locuitorilor Nazaretului, ci evanghelistul Luca ne invită pe fiecare dintre noi să-l identificăm pe Isus din Nazaret cu Fiul unic şi adevărat al lui Dumnezeu.

În pericopele ce urmează acestui capitol ne sunt descrise vindecările şi puterea taumaturgică al lui Isus Cristos (cf. Lc 4,31-41). Ca şi în pericopa anterioară, activitatea lui Isus Cristos începe în sinagogă şi datorită învăţăturii sale duhurile rele se împotrivesc, însă în faţa puterii lui Dumnezeu, a lui Isus Cristos, acest exorcism este înţeles de către popor drept semn divin. Prima vindecare făcută de către Isus Cristos, alungarea duhului necurat (cf. Lc 4,31-37), exprimă faptul că Dumnezeu, în casa sa, în sinagogă, eliberează pe om de tot ceea ce este rău, de tot ceea ce îl îndepărtează de Creatorul său. Deoarece în perioade respectivă era foarte des întâlnită mentalitatea prin care persoanele bolnave erau posedate de demoni (cazul cel mai notabil era acela la leproşilor), Isus Cristos se foloseşte de acest prilej pentru a le amintii celor prezenţi că el are putere nu numai asupra suferinţei, bolii şi durerii, ci, mai ales, asupra demonilor. A doua vindecare este făcută într-o casă particulară (cf. Lc 4,38-41) în care o femeie, soacra lui Petru, era cuprinsă de febră. Ca şi în prima vindecare, Isus Cristos doreşte să amintească tuturor că puterea lui Dumnezeu se extinde nu numai la sinagogă şi cult, că harul, binecuvântarea şi vindecarea sa nu se limitează numai la ambientul cultual, ci are drept finalitate omul, familia umană. De aceea, în momentul în care se află în faţa unei persoane care suferă o vindecă, iar aceasta are obligaţia morală, aşa cum a făcut soacra lui Petru, de a-l sluji.

Finalul acestui capitol se axează pe faptul că Isus Cristos pleacă din Cafaranum pentru a predica vestea cea bună a mântuirii omului şi altor ţinuturi (cf. Lc 4,42-44). Răspunsul lui Isus Cristos este conturat în două cuvinte-cheie: "trebuie să plec" şi "să vestesc împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 4,43). În aceste cuvinte îşi găseşte cu maximă intensitate întreaga activitate a lui Isus Cristos în mijlocul poporului său: el trebuie să plece, adică trebuie să se ducă la toată lumea, la întreaga omenire pentru a predica mântuirea. De asemenea, el duce vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că doar în acest fel omul se poate simţi aproape de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, plin de speranţa mântuirii veşnice.

Învăţătura acestor pericope scripturistice pentru familia noastră creştină ne este de un real folos: numai apelând şi recunoscând în Isus din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu ne putem alimenta cu speranţă şi fericire veşnică. Poate de prea multe ori suntem condiţionaţi de suferinţa fizică şi morală a celor apropiaţi: nu ştim sau nu reuşim să-i alinăm, să-i îndreptăm, să-i iubim şi să-i preţuim. Prin tot ceea ce Isus Cristos face şi spune ne îndeamnă la o tot mai profundă analiză a vieţii noastre şi o reîncărcare spirituală a voinţei de a-i fi mereu credincioşi.

În Familiaris consortium, la numărul 29, găsim:

"Tocmai pentru faptul că iubirea soţilor este o participare specială la misterul vieţii şi al iubirii lui Dumnezeu însuşi, Biserica ştie că a primit misiunea specială de a păstra şi apăra demnitatea înaltă a căsătoriei şi responsabilitatea extrem de mare a transmiterii vieţii umane.

Astfel, continuând tradiţia vie a comunităţii ecleziale în cursul istoriei, recentul Conciliu Vatican al II-lea şi magisterul predecesorului meu papa Paul al VI-lea, exprimat în enciclica sa Humanae vitae au transmis timpurilor noastre enunţarea, cu adevărat profetică, care reafirmă şi propune cu claritate doctrina şi norma mereu veche şi mereu nouă a bisericii despre căsătorie şi despre transmiterea vieţii umane.

Pentru aceea, în ultima lor adunare părinţii sinodali au declarat textual: «Acest sfânt sinod, reunit în credinţă cu urmaşul lui Petru, ţine cu tărie cele ce s-au propus în Conciliul Vatican al II-lea (cf. GS 50) şi în enciclica Humanae vitae, în special, că iubirea conjugală trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă şi deschisă la o nouă viaţă»" (FC 29).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.