SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 45, 08.09.2004
Pregătirea activităţii publice a lui Isus Cristos (cf. Lc 3,1-4,13)

Începând cu capitolul al III-lea şi prima parte a capitolului al IV-lea din Evanghelia sfântului Luca, este prezentată modalitatea prin care Isus Cristos s-a pregătit pentru activitatea sa publică. Chiar dacă evanghelistul omite în scrierea sa cea mai mare parte a vieţii pământeşti a lui Isus Cristos, (cea cuprinsă între 12 ani, ultima informaţie relatată de către autor (cf. Lc 2,41-52), şi vârsta de aproximativ 30 de ani), relatările pe care el ni le oferă sunt foarte preţioase în contextul întregii evanghelii. Putem structura aceste pericope în felul următor: predica lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,1-20), botezul lui Isus Cristos (cf. Lc 3,21-22), genealogia lui Isus Cristos (cf. Lc 3,23-38), ispitirea lui Isus Cristos (cf. Lc 4,1-13).

După scurgerea unei perioade de timp în care nu se ştie, sau mai bine spus, nu s-a notat nimic despre Ioan Botezătorul, acesta îşi face apariţia pe malul Iordanului predicând un botez al pocăinţei şi al iertării lui Dumnezeu (cf. Lc 3,1-20). De fapt, prin întreaga sa activitate, Ioan Botezătorul devine purtătorul de cuvânt, în deşert, al Domnului şi le transmite israeliţilor mesajul reînnoirii spirituale, deoarece el devine pregătitorul căii Domului Isus Cristos. Vocaţia lui Ioan Botezătorul este una tipic profetică, una tipic carismatică: el este un predicator itinerant, la care mulţimile vin pentru a găsi răspuns la întrebările cruciale ale vieţii spirituale. În acest sens, schimbarea de atitudine şi botezul pe care-l administrează, corespund cu aşteptarea poporului. Exortând pe cei care-l ascultă, el îi invită să se decidă total şi profund pentru Dumnezeu, iar mesajul său se concentrează în jurul ideii că acela care vine să judece pământul este gata să ierte păcatele poporului, dar şi fiecărui credincios în parte. Ministerul lui Ioan Botezătorul aduce cu sine împlinirea cuvintelor profetului Isaia 40,3-5, iar ceea ce el spune poporului devine prima etapă a împlinirii consolidării lui Israel vestită de către profeţi şi oamenii credincioşi ai poporului israelit. Evanghelistul Luca prezintă, în această pericopă, o triplă înţelepciune a predicării lui Ioan Botezătorul: escatologică (cf. Lc 3,7-9), etică (cf. Lc 3,10-14) şi mesianică (cf. Lc 3,15-18). În tot ceea ce face şi spune, Ioan Botezătorul nu cere mulţimii să-l imite sau să-i urmeze stilul de viaţă, ci el le cere să-şi schimbe modul de a trăi, să trăiască în conformitate cu legile lui Dumnezeu. Pentru tot ce face, va fi închis şi ucis: de fapt, aceasta este soarta tuturor prietenilor adevărului, a acelora care nu se compromit şi-şi trăiesc cu intensitate şi până la capăt misiunea lor profetică.

Manifestarea divină a lui Isus Cristos de după botezul său (cf. Lc 3,21-22) devine centrul celei de a doua pericope scripturistice a acestui capitol lucan. "În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui" (Lc 3,21-22). Această frază citită în mod cursiv ne indică faptul că nu există o conexiune între ritul botezului şi teofanie, deoarece, în prima parte, este exprimată completa solidaritatea a lui Isus Cristos cu poporul, dar este scrisă la trecut, în timp ce, în a doua parte, Duhul Sfânt coboară asupra lui Isus Cristos în timpul rugăciunii, iar aici scrierea este la prezent. De fapt, evanghelistul Luca doreşte să transmită cititorului că Dumnezeu Tatăl îl ascultă pe Isus Cristos în rugăciunea sa, independent de botezul precursorului său, adică de botezul lui Ioan Botezătorul. Isus Cristos nu are nevoie de botez pentru a se justifica sau pentru a se curăţa de păcat, ci acest gest îl face în concordanţă cu faptele şi acţiunile sale, adică dintr-o solidaritate cu Ioan Botezătorul şi cu poporul care aştepta pe Mesia.

Genealogia lui Isus Cristos (cf. Lc 3,23-38), care, încheie cel de al III-lea capitol al evangheliei, se poate explica doar plecând de la faptul că evanghelistul Luca dorea să le indice vârsta sa, dar şi apartenenţa sa la neamul omenesc, nu numai la natura divină a lui Isus Cristos. De fapt, doar după ce vocea cerească îl proclamă drept Fiu al lui Dumnezeu, genealogia aminteşte descendenţa sa umană, plecând de la Iosif, logodnicul Mariei, şi terminând cu Adam. Evanghelistul Luca, în loc să se oprească la Abraham, părintele lui Israel şi părintele credinţei, el duce genealogia până la Adam şi prin această el doreşte să indice universalitatea mântuirii oferite de Dumnezeu: nu numai poporul lui Israel este chemat la mântuire, ci întreaga lume.

Capitolul al patrulea începe cu o pericopă surprinzătoare: ispitirea lui Isus Cristos în pustiu (cf. Lc 4,1-13). Între botezul lui Isus Cristos, genealogia mai sus amintită şi această pericopă, există o legătură, chiar dacă nu pare la prima vedere, însă, prin redactarea pe care o face, evanghelistul Luca aminteşte că Isus Cristos se întoarce la Iordan şi că acolo Fiul lui Dumnezeu este dus de către Duhul Sfânt în pustiu pentru a fi ispitit. Pustiul, în înţelesul Sfintei Scripturi, este locul ambiguu, primejdios, dar şi locul în care omul poate intra în contact cu forţele răului sau se poate întâlni cu Dumnezeu. Plecând de la această reflecţie, evanghelistul Luca îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu trecând trei încercări sau ispitiri, întocmai ca şi poporul lui Israel în timpul exodului şi tot în pustiu, dar în comparaţie cu acest popor, Isus Cristos nu cedează tentaţiei, ci el o respinge şi dovedeşte că acela care-şi pune încrederea în Dumnezeu nu cade. Fidelitatea lui Isus Cristos faţă de planul de mântuire al lui Dumnezeu este pusă la încercare în trei rânduri: ostilitatea diavolului faţă de Fiul lui Dumnezeu este una reală, deoarece, datorită fidelităţii sale, Isus Cristos va fi condus şi ucis pe o cruce. Încă odată, dacă mai era nevoie, încercările care trasează căile lui Isus Cristos ne indică faptul că el este fără păcat. Ca orice fiinţă umană, Fiul lui Dumnezeu a experimentat dictonul Sfintei Scripturi: "....." (Sir 2,1)

Un element de bază care trebuie să ghideze întreaga viaţă de familie este dreptatea. Toate pericopele acestei părţi a Evangheliei sfântului Luca ne vorbesc despre dreptatea lui Dumnezeu faţă de om şi de viitorul său.

Pentru a deveni adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, oamenii, constituiţi în marea familie creştină, dar şi în familia umană, au obligaţia morală de a înlătura orice nedreptate şi trebuie să construiască un viitor demn de chemarea adresată de către Dumnezeu. Multe pot fi încercările, tentaţiile lumii: puterea, banul, plăcerea şi nici una dintre aceste nu sunt străine fiecăruia dintre noi. Totuşi nu putem să ne lăsăm călăuziţi numai după instinct: să nu creăm nimic şi să cerem totul. Nu! Adevărata şi autentica vocaţie a omului şi a fiecărei familii în parte, este aceea de a-şi accepta condiţia, dar, în acelaşi timp, trebuie să promoveze dreptatea şi egalitatea. Doar în felul acesta, toate tentaţiile ce vor veni vor dispărea fără să afecteze pe om şi familia sa.

Familiaris consortium, la numărul 28, sugerează:

"Creând pe bărbat şi pe femeie după chipul şi asemănarea sa, Dumnezeu a încununat astfel opera sa creatoare: el îi cheamă să fie părtaşi în chip special la iubirea şi puterea de Creator şi Tată, prin intermediul cooperării libere şi responsabile a bărbatului şi femeii la transmiterea darului vieţii umane: «Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, supunându-l».

În felul acesta, rolul fundamental al familiei este slujirea vieţii, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmiţând prin naştere de la om la om chipul lui Dumnezeu.

Fecunditatea este rodul şi semnul iubirii conjugale, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soţilor: «(...) adevăratul cult al iubirii conjugale şi întreaga structură familială care naşte de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soţi să fie dispuşi cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului şi Mântuitorului, care prin ei înmulţeşte mereu şi îmbogăţeşte familia sa».

Fecunditatea iubirii conjugale nu se restrânge deci numai la procrearea copiilor - chiar dacă aceasta este înţeleasă în dimensiunea sa specific umană - ci se lărgeşte şi se îmbogăţeşte cu toate acele roade ale vieţii morale, spirituale şi supranaturale pe care tatăl şi mama sunt chemaţi să le dea copiilor şi prin copii Bisericii şi lumii" (FC 28).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.