SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 44, 18.08.2004
Copilăria lui Isus Cristos (cf. Lc 1,5-2,52) (II)
Naşterea şi prezenţa în templul din Ierusalim a lui Isus Cristos (cf. Lc 2,1-52)

În continuarea relatării primelor clipe de viaţă a Fiului lui Dumnezeu în trup uman, evanghelistul Luca, în cel de al II-lea capitol al evangheliei sale, ne vorbeşte despre naşterea lui Isus Cristos (cf. Lc 2,1-21), prezentarea lui Isus Cristos în templul din Ierusalim (cf. Lc 2,22-40), Isus Cristos în templul din Ierusalim la vârsta de doisprezece ani (cf. Lc 2,41-52). Acestei trei mari pericope scripturistice ne vor introduce în misterul naşterii şi copilăriei lui Isus Cristos.

În ceea ce priveşte naşterea lui Isus Cristos (cf. Lc 2,1-21) aceasta este relatată în mod meticulos, parcă în contrast cu cea a lui Ioan Botezătorul: naşterea ocupă foarte multe versete (cf. Lc 2,1-20), în timp ce circumciziunea şi punerea numelui abia sunt amintite (cf. Lc 2,21). Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, se naşte din Fecioara Maria în timp, dar deplina revelare a fiinţei sale se va face prin tot ceea ce el va înfăptui: corul îngerilor este doar preludiul întregii sale activităţi şi o descoperire, o revelare parţială a măririi Fiului lui Dumnezeu. Recensământul, călătoria lui Iosif şi a Mariei şi, în cele din urmă, naşterea "Fiului întâi-născut" sunt etapele procesului de manifestare a puterii lui Dumnezeu prin intermediul docilităţii omului. Mesajul principal relatat de evanghelistul Luca este tradus în cuvintele îngerilor adresat păstorilor: "Nu vă temeţi (...): astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul" (Lc 2,10.11). Aşadar, întreaga preocupare a evanghelistului se concentrează asupra faptului că Dumnezeu, la împlinirea timpului, l-a trimis în lume pe Fiul său spre mântuirea omului, iar prin acest eveniment omul îşi recapătă speranţa într-o nouă viaţă veşnică alături de Dumnezeu.

Prezentarea lui Isus Cristos în templul din Ierusalim şi recunoaşterea sa de către profeţii din locul sacru (cf. Lc 2,22-40), fac obiectul celei de a II-a pericope a acestui capitol lucan. Ca şi în pericopele anterioare, şi aici găsim o paralelă între Isus Cristos şi Ioan Botezătorul: amândoi nou-născuţii şi-au manifestat apartenenţa lor la planul lui Dumnezeu prin semne miraculoase, atât înainte, cât şi după naştere şi, de aceea, semnele profetice, care abundă în aceste pasaje scripturistice, ne conduc la ideea că planul lui Dumnezeu este întotdeauna prezent în viaţa oamenilor temători de el. La o analiză atentă a acestor două episoade, se observă foarte bine că, de fapt, Isus Cristos se găseşte în centrul acţiunii: naşterea într-un grajd, semnul arătat păstorilor, corul de îngeri, au precedat revelaţia care se manifesta şi care va deveni centrul vieţii religioase iudaice şi, ulterior, creştine. Intrarea pe scena istoriei a lui Ioan Botezătorul s-a făcut în templu, prin vestea dată de către înger; Isus Cristos intră în istoria omului şi a omenirii în umilinţă şi nevoi. Toate la un loc demonstrează că Dumnezeu a ales pentru Fiul său un mod inedit de a se manifesta: umilinţa. De asemenea, templul, locul de întâlnire dintre Dumnezeu şi om, devine şi locul de întâlnire dintre Fiu şi Tată, locul în care bătrânul Simeon şi profetesa Ana şi-au exprimat mulţumirea faţă de milostivirea lui Dumnezeu arătată poporului prin trimiterea Mântuitorului. Anii şi părul cărunt al acestor doi stâlpi ai speranţei determină o atenţie sporită din partea tuturor acelora care doresc să fie ascultători fideli ai cuvintelor lui Dumnezeu.

Un moment important şi ultim, în acelaşi timp, al copilăriei ştiute a lui Isus Cristos, relatat de către evanghelistul Luca, este cel care ni-l prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, dar şi al Mariei, în templul din Ierusalim la vârsta de 12 ani. Ideea templului revine în aceste prime pericope ale Evangheliei lucane, deoarece întreaga viaţă şi întreaga revelaţie a misiunii lui Isus Cristos sunt legate de Ierusalim şi de templu, inima şi centrul vieţii poporului şi al cultului. Această scenă este în strânsă legătură cu cea precedentă, în sensul că, ori de câte ori Isus Cristos se găseşte în templu, se manifestă sau îşi manifestă puterea lui Dumnezeu (cf. Lc 9,51 ş.u.; 19,47; 20,1). În întreaga povestire găsim, pe de o parte, pe Iosif şi Maria, care, în tăcere şi, în acelaşi timp, cu durere, îl caută pe Isus Cristos şi, pe de altă parte, pe Isus Cristos "stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări" (Lc 2,46). De fapt, evanghelistul doreşte să scoată în evidenţă că Dumnezeu, prezent în persoana Fiului său, Isus Cristos, se revelează mai marilor poporului şi că această revelaţie este deplină în momentul în care omul îşi deschide inima către adevărurile revelate de către el. Atitudinea lui Iosif şi a Mariei este una normală, logică, dar, în acelaşi timp, devine o nouă profeţie şi o nouă revelaţie a misiunii lui Isus Cristos: aceea de a transmite învăţătura noii legi întregului popor.

Ceea ce dorim să analizăm pentru a fi de folos familiilor noastre creştine şi ceea ce reiese cu prisosinţă din pericopele scripturistice analizate anterior este atitudinea membrilor familiei faţă de cei în vârstă, faţă de cei care sunt bunici sau care datorită trecerii timpului nu mai sunt în putere. De fapt, azi Biserica catolică de rit latin îşi sărbătoreşte pe sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Preasfintei Fecioare Maria şi, inevitabil, bunicii lui Isus Cristos.

Desigur că amintirile noastre referitor la bunici, la figura acestor persoane care, poate, de mult ori ne-a ferit de mustrările părinţilor, de pericolele vieţii sau ne-au ajutat spiritual sau material, pot fi diferite: cu toate acestea este bine ştiut că în viaţa de familie bunicii au un rol deosebit. Ei înglobează înţelepciunea, calmul, experienţa vieţii, sfatul şi priceperea; prin ei şi în ei vedem oglindită întreaga istoriei a familie din care facem parte şi ei reprezintă o parte însemnată din viaţa noastră. Să învăţăm şi să-i învăţăm şi pe copiii noştri să-i respecte şi să-i stimeze pe bunici: ei nu trebuie să fie doar sursa noastră sigură de venit, aceia care ştiu să-i crească pe copiii noştri când suntem la serviciu, în străinătate sau la petrecere. Ei sunt şi trebuie să fie sursa noastră de înţelepciune, refugiul în cele sfinte şi locul în care, mici şi mari, să găsim pacea sufletului nostru. Locul bunicilor, al celor în vârstă, nu este la casa de bătrâni, prin spitale sau străzi, ci în căminele, viaţa şi familiile noastre.

Familiaris consortium, la numărul 27, ne spune:

"Sunt culturi care manifestă un respect deosebit şi o mare iubire pentru bătrâni: departe de a fi eliminaţi din familie sau suportaţi ca o greutate inutilă, bătrânii rămân înglobaţi în viaţa familială, continuând să aibă parte activă şi responsabilă, respectând autonomia tinerei familii. Mai ales, prezenţa lor în familie are rolul de a fi martorii trecutului şi acela de a inspira tinerilor înţelepciune pentru viitor.

Alte culturi, dimpotrivă, mai ales în urma dezordinilor provocate de dezvoltarea industrială şi urbanistică, au dus şi duc încă pe bătrâni la forme inacceptabile de excludere, care sunt, în acelaşi timp, izvor de mari suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală pentru atâtea familii.

Este necesar ca acţiunea pastorală a Bisericii să stimuleze pe toţi pentru a descoperi şi valorifica rolul bătrânilor în comunitatea civilă şi eclezială şi în special în familie. În realitate, «(...) viaţa bătrânilor ne ajută să facem lumină pe scara valorilor umane, să vedem continuitatea generaţiilor şi demonstrează interdependenţa poporului lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, bătrânii au carisma de a depăşi barierele dintre generaţii, înainte ca acestea să vină la lumină. Câţi copii au găsit înţelegere şi iubire în ochii, în vorbele şi în dezmierdările bătrânilor!... Şi câţi bătrâni subscriu cu plăcere cuvintele inspirate ale Bibliei conform cărora '(...) cununa bătrânilor sunt nepoţii lor! (Prov 17,6)'»" (FC 27).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.