SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 43, 11.08.2004
Copilăria lui Isus Cristos (cf. Lc 1,5-2,52) (I)
Doi copii: Ioan Botezătorul şi Isus Cristos (cf. Lc 1,5-80)

"Evanghelia copilăriei", aşa cum mai este intitulată această pericopă scripturistică a începutului Evangheliei sfântului Luca, priveşte, în realitate, doi copii: pe sfântul Ioan Botezătorul şi pe Isus Cristos. Chiar dacă acest prim capitol se limitează doar la vestirea naşterilor lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus Cristos, evanghelistul Luca, prin inspiraţia divină, doreşte să indice rolul pe care sfântul Ioan Botezătorul şi Isus Cristos îl au în istoria mântuirii omului. Acest prim capitol are următoarea structurare: prolog (cf. Lc 1,1-4), vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,5-25), vestirea naşterii lui Isus Cristos (cf. Lc 1,16-38), vizita Sfintei Fecioare Maria la Elisabeta (cf. Lc 1,39-56), naşterea lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,57-80).

Vom trece direct la pericopa vestirii naşterii lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,5-25), deoarece în numărul anterior am vorbit şi analizat prologul acestei evanghelii. Evanghelistul Luca a dorit să înceapă întreaga sa operă literară situând în centrul scenei, în timp, pe preotul Zaharia: putea foarte bine să înceapă prezentând scena rugăciunii Prea Sfintei Fecioare Maria sau, după aceea, povestirea Elisabetei cea în vârstă şi sterilă; el punctează intenţionat acest eveniment, deoarece Ierusalimul şi templul său era locul de întâlnire dintre Dumnezeu şi om şi, tot acolo, era aşteptat să vină Mesia. Semnul distinct prin care omul intră în contact cu Dumnezeu este rugăciunea, iar preotul Zaharia era în timpul jertfei de tămâiere. Prin această accentuare a momentului rugăciunii, evanghelistul descoperă întregului popor al lui Israel faptul că împlinirea mântuirii este aproape şi că preotul îşi are locul său în planul de mântuire al omenirii. Întreaga discuţie dintre "îngerul Domnului" şi Zaharia se transformă, uşor-uşor, într-un dialog al speranţei şi al ascultării faţă de intenţia lui Dumnezeu de a trimite omenirii întâimergătorul Mesiei.

Pe aceeaşi linie miraculoasă găsim şi vestirea conceperii şi naşterii lui Isus Cristos (cf. Lc 1,26-38). În ceea ce priveşte acest anunţ, el se aseamănă cu cel anterior, dar, în acelaşi timp, se pot observa şi câteva diferenţe: nu mai avem de a face cu "îngerul Domnului", ci cu îngerul Gabriel, unul dintre cei mai importaţi menţionaţi de Sfânta Scriptură; nu mai asistăm la o neîncredere în cuvântul său, ci într-o adeziune totală şi încrezătoare din partea Prea Sfintei Fecioare Maria. La o privire mai atentă a textului, ne dăm seama că scena Buneivestiri nu se desfăşoară în templu, ci într-o localitate pierdută, în locuinţa unei Fecioare, Maria, dintr-o casă anonimă: nimic din această scenă nu prevesteşte evenimentul minunat şi mântuitor ce avea să urmeze. Făcând o paralelă cu naşterea lui Ioan Botezătorul, ne putem da seama că el s-a născut printr-o intervenţie divină, din părinţii săi naturali, în timp ce Isus Cristos este conceput de către Duhul lui Dumnezeu dintr-o fecioară: dacă naşterea lui Ioan Botezătorul este minunată, şi mai minunată este cea a lui Isus Cristos. Dialogul dintre Sfânta Fecioară Maria şi îngerul Gabriel este unul care scoate la iveală planul de mântuire al lui Dumnezeu faţă de întreaga umanitate şi care se revelează la împlinirea timpului: pentru Dumnezeu, nimic nu este întâmplător sau cu neputinţă. În acest context, evanghelistul Luca introduce o secţiune cristologică, adică Isus Cristos nu va fi numai Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1,32), ci şi Fiul lui Dumnezeu, deoarece va fi generat, în dimensiunea sa creaturală, prin puterea lui Dumnezeu şi prin intermediul lucrării Duhului Sfânt.

Imediat după aflarea minunatei veşti, Sfânta Fecioară Maria se îndreaptă către cea care a anticipat-o în mister: Elisabeta (cf. Lc 1,39-56). Desigur, citind aceste pasaje scripturistice, nu trebuie să ne mire în aceste scene paralelismele pe care le întâlnim: ele au drept scop de a ne clarifica în ceea ce priveşte legătura strânsă dintre Ioan Botezătorul şi Isus Cristos. Întâlnirea dintre cele două femei permite, de fapt, întâlnirea celor doi copii din sânurile lor: în această perspectivă, evanghelistul Luca scoate în evidenţă rolul determinant pe care îl va avea legătura de sfinţenie dintre Ioan Botezătorul şi Isus Cristos. După salutul Fecioarei Maria, urmează exclamarea Elisabetei, care, înainte de toate, este una cristologică: ceea ce spune mama vine de la măreţia fiului. Dacă Fecioara Maria este purtătoarea lui Mesia, ea devine efectiv cea mai binecuvântată dintre femei. Expresia "mama Domnului meu" (Lc 1,43) va determina Biserica primară să o numească pe Fecioara Maria drept Theotókos, mamă a lui Dumnezeu. Imnul Mariei, Magnificat, este un imn prelucan şi se folosea la cultul liturgic: el era destinat în a face cunoscut credinciosului intervenţia minunată de care s-a folosit Dumnezeu în conceperea şi naşterea Fiului său, Isus Cristos. În acest imn găsim întreaga istorie a mântuirii omului şi toate elementele care însoţesc pe cel care crede în Isus Cristos şi în puterea mântuitoare a lui Dumnezeu.

Naşterea lui Ioan Botezătorul se înscrie în relatările minunate ale evanghelistului Luca (cf. Lc 1,57-80). Deşi găsim o scurtă relatare a naşterii lui Ioan Botezătorul, aceasta ne introduce în misterul de necuprins al divinităţii, deoarece, şi în acest pasaj, Luca se foloseşte de o semnificaţie teologică: prin împlinirea timpului de a naşte al Elisabetei, se împlinea, de fapt, timpul mesianic al lui Dumnezeu. Povestirea circumciderii lui Ioan Botezătorul se concentrează, cu precădere, asupra alegerii numelui. Mirarea şi faptul că Zaharia şi Elisabeta se sustrag tradiţionalismului, deoarece rareori se schimba numele unui copil într-o familie sacerdotală, denotă noutatea mesajului lui Dumnezeu: întrarea în lume a Fiului lui Dumnezeu se caracterizează şi prin noutate în continuitate. De altfel, Benedictus, imnul de preamărire a preotului Zaharia nu este altceva decât un strigăt de bucurie şi admiraţie a omului în faţa minunăţiilor harului lui Dumnezeu. De fapt, acest imn este o profeţie asupra rolului şi locului pe care Ioan Botezătorul le va avea în întreaga economie a mântuirii Noului Testament. Concluzia acestui prim capitol este aceea că Ioan Botezătorul "creştea şi se întărea în duh", ceea ce ne spune că în momentul în care Dumnezeu asistă pe om iar acesta nu se sustrage voinţei sale, creşterea în duh şi har este la îndemâna oricui.

Acest prim capitol al Evangheliei sfântului Luca luminează sufletul şi mintea omului, deoarece viaţa cuplului familial îşi capătă deplina sa realizare în copii. Societatea contemporană a adoptat un nou stil de viaţă, o nouă perspectivă în ceea ce priveşte modul de a se raporta la îndeplinirea preceptelor divine. În locul frumuseţii şi armonizării vieţii familiale, se recurge, tot mai des, la laşităţi, acestea fiind înţelese drept refugii ale cuplului în diferite strategii sau scuze pentru întrerupea vieţii existente în ei. Avortul, mijloacele contraceptive sunt doar câteva dintre plăgile societăţii noastre, societate care s-a fixat asupra dictonului: satisfacţie totală, responsabilităţi deloc! Or, viaţa de familie include sacrificiu, înţelegere, deschidere către viaţă: toate acestea nu sunt posibile dacă nu privim cu mult curaj la acele familii care şi-au înţeles rolul lor şi prin multe sacrificii se dedică creşterii şi educării, umane şi religioase, a copiilor.

Paragraful 26 din Familiaris consortium, ne spune:

"În familie, comunitate de persoane, trebuie să fie rezervată o atenţie specială copilului, dezvoltând o stimă profundă pentru demnitatea lui personală, unită cu un mare respect şi dăruire generoasă pentru drepturile sale. Cele spuse mai sus valorează pentru orice copil, dar capătă o valoare deosebită atunci când copilul este mic, bolnav, suferind ori handicapat.

Îngrijindu-se şi nutrind o gingaşă şi puternică afecţiune pentru orice copil care vine pe lume, Biserica îşi îndeplineşte o datorie fundamentală, căci este chemată să redescopere şi să arate în istorie pilda şi munca lui Cristos Domnul, care a voit să pună copilul în centrul împărăţiei lui Dumnezeu: «Lăsaţi pe copii să vină la mine... căci a unora ca aceştia aparţine împărăţia lui Dumnezeu».

Repet ceea ce am spus la Adunarea Generală O.N.U. în 2 octombrie 1979: «Voiesc să-mi exprim bucuria că, pentru fiecare dintre noi, copiii sunt primăvara vieţii, anticiparea istoriei viitoare a fiecăreia dintre patriile pământului. Nici o ţară din lume, nici un sistem politic nu se poate gândi la viitorul naţiunilor lor fără imaginea acestor noi generaţii care vor primi de la părinţii lor patrimoniul complex al valorilor şi aspiraţiilor naţiunii din care fac parte şi pe acela al întregii umanităţi. Grija pentru copii, chiar înainte ca ei să vadă lumina zilei, din prima clipă a conceperii şi urmând în anii copilăriei şi adolescenţei, este valorificarea cea dintâi şi fundamentală a relaţiei de la om la om. De aceea, ce se poate dori mai bine unei naţiuni şi chiar omenirii întregi, tuturor copiilor din lume, decât un viitor mai bun în care respectul pentru drepturile omului să devină realitate deplină în dimensiunile anului 2000 care se apropie?».

Primirea, iubirea, stima, angajarea multiplă şi unitară - materială, afectivă, educativă, spirituală - pentru oricare copil care vine pe lume vor trebui să constituie totdeauna o notă distinctivă, la care nu se poate renunţa. În felul acesta, copiii, în timp ce vor putea creşte «(...) în înţelepciune, în vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor», vor aduce contribuţia lor preţioasă la edificarea comunităţii familiale şi la sfinţirea chiar a părinţilor lor" (FC 26).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.