SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 42, 04.08.2004
Prologul Evangheliei sfântului Luca (cf. Lc 1,1-4)

Pericopa scripturistică prin care sfântul Luca începe evanghelia sa este, de fapt, un prolog, un mod literar de prezentare a întregii sale opere (cf. Lc 1,1-4). În acest prolog evanghelistul adoptă un stil clasic grecesc şi un vocabular tipic timpului în care a fost redactat. Autorul caută să le explice cititorilor, cu o tonalitate deosebit de melodioasă şi paternă, că această lucrare, această evanghelie, este una actuală, adresată tuturor acelora care doresc să vadă mai din aproape tot ceea ce s-a întâmplat cu Isus Cristos. Nu este vorba despre simple întâmplări din trecut, umbre şi lumini ale unei persoane numite Isus din Nazaret sau Isus Cristos, ci este vorba despre întruparea şi revelarea Fiul lui Dumnezeu. Aceste fapte povestite cu simplitate şi în spiritul adevărului sunt cunoscute şi au greutatea lor în prezent, deoarece ele corespund cu împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu chiar de la începutul veacurilor.

Evanghelistul Luca precizează că, servindu-se de mărturia apostolilor, în acest prolog nu va folosi numele lui Isus Cristos, deoarece Biserica creştină deja elaborase câteva scrieri referitoare la viaţa, activitatea, patima, moartea şi învierea Domnului. Rolul redactării sale era acela de a prezenta lui Teofil - am precizat deja în introducere cine este acesta - o cateheză, un rezumat al întregii vieţi şi activităţi a lui Isus Cristos. Tot ceea ce evanghelistul Luca va scrie este spre întărirea şi demonstrarea faptului că Dumnezeu s-a întrupat într-o persoană bine determinată, Isus Cristos, că a lucrat, a murit şi a înviat pentru mântuirea omului.

La prima vedere, poate părea prea puţin materialul scripturistic şi de mică însemnătate pentru o învăţătură adresată familiei creştine. Totuşi, prologul Evangheliei sfântului Luca ne oferă destule piste de reflecţie cu privire la modul în care trebuie abordate momentele vieţii familiale.

Înainte de toate, trebuie ca fiecare faptă făcută de membrii în parte să fie realizată nu pentru a trece timpul, din plictiseală, din obligaţie sau necesitate, ci pentru a lăsa în urma noastră mărturii clare ale iubirii lui Dumnezeu. Aşa cum evanghelistul Luca a cercetat cu atenţie toate faptele vieţii lui Isus Cristos, la fel şi familia să caute semnele timpului în atitudinea ei de slujire, iubire şi înţelegere.

Familiaris consortium, la numărul 25, ne spune:

"În cadrul comuniunii-comunităţii conjugale şi familiale, bărbatul este chemat să trăiască darul şi obligaţia de soţ şi tată.

El vede în soţia sa împlinirea planului lui Dumnezeu: «Nu e bine ca omul să fie singur: am să-i fac un ajutor care să semene cu el», însuşindu-şi exclamaţia lui Adam când a văzut-o pe Eva: «Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi trup din trupul meu».

Iubirea conjugală autentică presupune şi cere ca bărbatul să aibă un profund respect pentru demnitatea egală a soţiei sale. Sfântul Ambroziu zice bărbatului: «Nu eşti stăpânul, ci soţul ei. Nu ţi-a fost dată ca sclavă, ci ca soţie. Redă-i atenţiile pe care ea le are faţă de tine şi fii recunoscător pentru iubirea ei». Bărbatul trebuie să trăiască cu soţia sa într-o «formă cu totul specială de prietenie personală». Bărbatul creştin este chemat să dezvolte o iubire nouă, arătând soţiei sale dragostea delicată şi puternică pe care Isus Cristos o are pentru Biserica sa.

Iubirea bărbatului faţă de soţia devenită mamă şi faţă de copiii săi sunt pentru el calea naturală pentru înţelegerea şi realizarea paternităţii sale. Mai ales acolo unde condiţiile sociale şi culturale îl determină uşor pe soţ la o anumită nepăsare faţă de familie, sau la o prezenţă mai redusă în opera educativă a familiei, este necesară o angajare pentru recuperarea socială a convingerii că locul şi obligaţia lui de tată în familie şi pentru familie sunt de o importanţă unică şi de neînlocuit. Aşa cum ne învaţă experienţa, absenţa tatălui în familie provoacă dezechilibre psihologice şi morale şi greutăţi însemnate în relaţiile familiale, aşa cum în circumstanţe opuse prezenţa opresivă a tatălui, mai ales acolo unde este actual sistemul «virilismului», femeia este umilită şi se frânează raporturile sănătoase din familie.

Însă redescoperind şi trăind pe pământ paternitatea lui Dumnezeu, bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei şi-şi împlineşte această obligaţie în responsabilitatea generoasă faţă de viaţa concepută în sânul femeii, precum şi printr-o operă educativă atentă, împreună cu soţia sa, muncă menită să nu slăbească niciodată unitatea familiei, ci s-o promoveze cu competenţă şi stabilitate: o mărturie vie a unei vieţi creştine mature, care trebuie să introducă pe copii, cu cea mai mare eficacitate, în experienţa vie a lui Cristos şi a Bisericii" (FC 25).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.