SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 40, 21.07.2004
Învierea lui Isus Cristos (cf. Mc 16,1-20)

Scurta relatare a învierii lui Isus Cristos este explicată de către evanghelistul Marcu în cel de al XVI-lea capitol care este, de fapt, şi ultimul al redactării sale scripturistice. El sistematizează acest capitol în următoarea formă: mormântul gol (cf. Mc 16,1-8), Isus Cristos apare Mariei Magdalena (cf. Mc 16,9-11), Isus Cristos apare discipolilor (cf. Mc 16,12-14), trimiterea discipolilor în misiune (cf. Mc 16,15-18), înălţarea lui Isus Cristos (cf. Mc 16,19-20).

Menţionând încă o dată femeile prezentate la sfârşitul pericopei anterioare (cf. Mc 15,47), cărora li se mai alătură Maria, mama lui Iacob şi Salome, evanghelistul Marcu separă pericopa pascală de povestirea înmormântării lui Isus Cristos (cf. Mc 16,1-8). El ne prezintă kerygma [1] pascală, deja exprimată în pătimirea sa şi drept concluzie a evangheliei sale, evanghelistul ne face să înţelegem că sfârşitul vieţii lui Isus Cristos nu a fost crucea, ci învierea sa. Învierea lui Isus Cristos nu este doar o funcţie a crucii, ci un act unic al lui Dumnezeu asupra aceluia care a fost ucis, dar care, de acum înainte, trăieşte ca Înviat alături de Dumnezeu. Prin această explicaţie, evanghelistul Marcu explică faptul că evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este, de fapt, evanghelia celui răstignit şi înviat.

Învierea lui Isus Cristos, în această a doua pericopă a învierii, este fixată în timp şi are un interlocutor: Maria Magdalena (cf. Mc 16,9-11). La prima vedere, pare straniu ca Isus cel înviat să apară Mariei Magdalena, cea eliberată de duhuri rele, însă evanghelistul doreşte să scoată în evidenţă faptul că cel preferat de Dumnezeu nu este cel fricos, cel care stă ascuns de frica iudeilor, ci acela care are curaj să-l caute şi să-l întâlnească chiar acolo unde sunt primejdii, adică la mormântul păzit de ostaşi. Prin asta se explică şi necredinţa discipolilor, deoarece ei nu reuşesc să înţeleagă pe deplin planul de har şi de mântuire al lui Dumnezeu, fapt ce va fi confirmat de venirea Duhului Sfânt.

Incapacitatea discipolilor de a crede este penalizată de către Isus Cristos şi prin apariţia lui în mijlocul lor şi de dojanele pe care el le face. Privind mai atent această pericopă (cf. Mc 16,12-14) se poate observa că mesajul pascal se îndreaptă nu numai către discipoli, ci şi către întreaga comunitate creştină care este necredincioasă în faţa mesajului primit şi că apariţia lui Isus Cristos cel înviat nu este o invenţie a unora, ci un adevăr.

Porunca pe care Isus Cristos cel înviat o dă celor unsprezece (cf. Mc 16,15-18) priveşte primirea misiunii de a transmite mesajul evanghelic şi kerygmatic la toată omenirea, adică Isus Cristos invită la universalitatea mântuirii. În momentul în care Isus Cristos apare discipolilor săi, necredinţa dispare şi ei devin, prin harul lui Dumnezeu, martori credincioşi şi vase alese ale mântuirii omului. Evanghelia sfântului Marcu devine, prin această trimitere, una a mărturisirii şi a misiunii: anunţul misionar al discipolilor va confirma prezenţa lui Isus Cristos cel înviat în lumea întreagă.

Actul concluziv al evangheliei sfântului Marcu ne prezintă evenimentul pascal în sintonie cu înălţarea la cer a lui Isus Cristos (cf. Mc 16,19-20). După ce în contextul misionar universal era deja anunţată poziţia discipolilor faţă de Isus Cristos cel înviat, evanghelistul Marcu îi atribuie titlu de Kyrios, Domn. Această expresie "Domnul Isus" ne ajută să înţelegem mai bine faptul că alături de Dumnezeu, de Fiul său, intrăm în dimensiunea vieţii, a Împărăţiei sale, o Împărăţie de pace şi mântuire. Prin trimiterea apostolilor şi înălţarea sa, Isus Cristos asigură Bisericii sale o continuitate şi o asistenţă deosebită până la sfârşitul timpurilor.

Dimensiunea escatologică a acestor ultime pericope ale Evangheliei sfântului Marcu îşi au originea în voinţa lui Dumnezeu de a mântui pe fiecare om în parte, iar în acest plan divin, un loc aparte îl ocupă familia creştină. Desigur că la finalul acestei evanghelii a sfântului Marcu găsim relatarea învierii lui Isus Cristos, a misiunii încredinţate discipolilor şi a înălţării sale la cer. Dacă se priveşte atent, aceste pericope trebuie să fie şi liniile directoare ale fiecărei familii: înviere din păcate şi laşitate, începerea unei misiuni de pace, bucurie şi respect şi înălţare la lucrurile divine, cereşti. În acest fel, întreaga familie îşi va câştiga dreptul să se numească în acest mod şi să-şi construiască un viitor pentru prezent, dar şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Ca şi în pericopele referitoare la pătimirea şi moartea lui Isus Cristos, femeia, soţie şi mamă, are un rol fundamental: aşa după cum ea va înţelege să fie fermentul familiei, în acel mod familia va deveni un cămin al iubirii umane şi divine, şi un loc al învierii lui Isus Cristos.

În acest sens, Familiaris consortium, la numărul 24, sugerează:

"Din păcate, mesajul creştin despre demnitatea femeii este contrazis de acea mentalitate persistentă care consideră fiinţa umană nu ca o persoană, ci ca pe un obiect comercial de vânzare-cumpărare, pus în serviciul exclusiv şi egoist al plăcerii, iar prima victimă a acestei mentalităţi este femeia.

Această mentalitate aduce roade foarte amare: dispreţul bărbatului şi al femeii, sclavia, oprimarea celor slabi, pornografia, prostituţia, mai ales atunci când este organizată, şi toate celelalte discriminări care se întâlnesc în câmpul educaţiei, la profesiunilor, la retribuirii muncii etc.

Mai mult, chiar şi astăzi, în mare parte, în societatea noastră, persistă multe forme de discriminare înjositoare care lovesc şi ofensează grav unele categorii de femei, cum ar fi, de exemplu: femeile fără copii, văduvele, femeile despărţite, femeile divorţate şi femeile necăsătorite care au copii.

Acestea şi alte forme de discriminare au fost deplânse de părinţii sinodali cu toată forţa posibilă, cerând ca toţi să intensifice acţiunea pastorală specifică vieţii lor, cu multă vigoare şi intensitate, pentru ca aceste forme să fie înfrânte şi să se ajungă la deplina stimă a chipului lui Dumnezeu care străluceşte în toate fiinţele umane, fără excluderea niciuneia" (FC 24).

[1] Termenul de kerygmă reprezintă totalitate operei mântuitoare împlinită de Dumnezeu în Fiul său, Isus Cristos, adică înseamnă patima, moartea şi învierea sa. Este, de fapt, mesajul transmis de apostoli lumii întregi.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.