SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 39, 14.07.2004
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,1-15,47) (III)
Regele iudeilor-Isus Cristos mort pentru mântuirea omenirii (cf. Mc 15,1-47)

Relatarea evenimentelor petrecute la moartea lui Isus Cristos sunt transmise cu maximă intensitate de către evanghelistul Marcu, iar în capitolul al XV-lea se simte întreaga încărcătură emoţională şi teologică. De fapt, acest capitol, cel conclusiv privind pătimirea şi moartea lui Isus Cristos din această evanghelie, se împarte în felul următor: Isus Cristos în faţa lui Pilat (cf. Mc 15,1-5), condamnarea lui Isus Cristos (cf. Mc 15,6-15), încoronarea cu spini a lui Isus Cristos (cf. Mc 15,16-20), răstignirea lui Isus Cristos (cf. Mc 15,21-32), moartea lui Isus Cristos (cf. Mc 15,33-41), înmormântarea lui Isus Cristos (cf. Mc 15,42-47).

Audierea lui Isus Cristos în faţa lui Pilat, scena eliberării lui Baraba şi condamnarea lui sa constituie o unitate compactă şi are drept scop de a aduce în atenţia cititorilor modul prin care Dumnezeu este judecat şi considerat de către oameni (cf. Mc 15,1-15). În aceste pericope, evanghelistul Marcu subliniază caracterul oficial al decizie, decizie luată de către Sinedriu, de a da morţii pe Isus Cristos: de fapt, adevăraţii incitatori împotriva lui Isus Cristos, în procesul intentat, sunt mai marii religioşi, iar poporul este doar un instrument în mâinile lor. Ceea ce surprinde este faptul că în pofida aşteptărilor, poporul şi mai marii săi, deşi au văzut minunile sale, după ce au ascultat învăţăturile sale nu-l acceptă pe Isus Cristos drept Mesia, iar această atitudine îl va duce la moartea pe cruce. În aceste pasaje scripturistice, Pilat este prezentat drept un om slab, deoarece cu toate că el observă şi constată nevinovăţia lui Isus Cristos nu are curajul de a-şi asuma rolul său de judecător şi-l condamnă la moarte. În ciuda atâtor torturi teribile, Isus Cristos îmbracă fierea omului şi marea suferinţă a sa se înţelege doar apelând la asumarea păcatului omului şi a-l ispăşirii sale de către Dumnezeu în locul păcătosului.

În episodul încoronării cu spini (cf. Mc 15,16-20), evanghelistul Marcu ne prezintă un dublu aspect: umanitatea şi regalitatea lui Isus Cristos. Motivul maltratării regelui iudeilor nu doar întrerupe ritualul "încoronării regelui", ci oferă creştinilor o nouă semnificaţie: în pătimirea sa, Isus Cristos devine modelul creştinilor, care vor fi mereu supuşi batjocori oamenilor. Deja odată cu sincronizarea diferitelor pericope scripturistice, cum ar fi cele prezentate anterior referitor la prezenţa lui Isus Cristos în faţa Sinedriului şi a renegării sfântului Petru, se poate observa importanţa învăţăturii pe care el o dă discipolilor săi. Pentru evanghelist este prea puţin să se cunoască istoria pătimirii lui Isus Cristos: creştinii trebuie să fie conştienţi de faptul că destinul lui Isus Cristos este şi destinul lor.

Via crucis, drumul crucii, este drumul fiecărui creştin! Acesta este mesajul pericopelor răstignirii şi morţii lui Isus Cristos (cf. Mc 15,21-41). Dacă dorim să rezumăm întreaga redactare marciană din aceste pericope, trebuie, în primul rând, să vedem comportamentul plin de credinţă. Isus Cristos refuză să bea vinul înmiresmat (cf. Mc 15,23) şi în liberă ascultare i-a asupra sa păcatele omului şi duce până la capăt, conştient fiind, misiunea şi pătimirea sa. Evanghelistul Marcu grupează pe cei care stau sub cruce în două: cei care perseverează în necredinţa lor şi cei care cred în Isus Cristos. Pe de o parte, cărturarii, fariseii şi trecătorii vor să vadă un semn şi cu acest fapt, chiar şi în ultimul ceas documentează încăpăţânarea lor, deoarece se comportă ca nişte oameni cărora le lipseşte milostivirea, sensibilitatea, omenirea şi respectul, fie el uman, în faţa unui sfârşit atât de tragic ca cel al lui Isus Cristos. Pe de altă parte, este credinţa centurionului care este stupefiat de moartea lui Isus Cristos şi devine unul care "vede" (cf. Mc 15,39). Profesiunea sa de credinţă este explicată de către femei, de care se spune că l-au slujit pe Isus Cristos şi l-au urmat pe drumul crucii. Profesiunea de credinţă pronunţată în cuvinte are nevoie să fie confirmată şi de conduita creştină. Revelarea cristologică a morţii lui Isus Cristos derivă din această orientare a crucii. De acum înainte nu mai este spaţiu pentru atitudinii echivoce: pe cruce Isus Cristos este recunoscut drept Fiu al lui Dumnezeu. Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu se transformă într-o profesiune de credinţă, profesiune făcută de către un păgân şi în acest fel el devine părintele credinţei Noului Testament şi deschizător de drum pentru popoarele păgâne. Mesajul crucii lui Isus Cristos nu poate fi ascultat fără ca mai apoi să te oblige la acţiune: el constrânge în a lua o decizie şi această decizie ori se transformă într-un scandal sau o nebunie, ori se transformă în slujire. Această slujire a fost principala sarcină a femeilor pe care evanghelia le aminteşte şi prin exemplul lor de credinţă, chiar dacă nu a fost declarată la fel ca cea a centurionului, au reuşit să indice drumul de urmat tuturor acelora care aşteptau Împărăţia lui Dumnezeu şi pe Mesia.

Desfăşarea ritualului înmormântării lui Isus Cristos este subliniat de fapta extraordinară înfăptuită de către Iosif din Arimateea, membru respectat al Sinedriului. Toate detaliile duc spre a explica cititorilor săi că Isus Cristos a murit cu adevărat şi că înmormântarea pregătea ziua cea mare a învierii. Maria Magdalena şi Maria, mama lui Ioses sunt martorii tăcuţi, dar siguri ai acestui fapt de seară şi care vor deveni martorii "gălăgioşi" ai învierii.

Cu siguranţă că pentru familia creştină citirea şi meditarea acestor pericope scripturistice aduce multă consolare, deoarece se poate face o paralelă între modul exemplar al lui Isus Cristos de a aborda slujirea şi suferinţa şi viaţa de familie, care nu de puţine ori cere sacrificiu, donare şi responsabilitate.

Un loc aparte îl ocupă, în întreaga înşiruire a evenimentelor, femeile, care atât prin ceea ce fac, cât şi prin ceea ce ele transmit, şi acest lucru în vom analiza în capitolul următor, demonstrează că este posibil să crezi împotriva oricărei nereuşite. În faţa unui mormânt multe familii îşi pierd speranţa. O pierdere a celor dragi tragică, neaşteptată şi nedreaptă zguduie din temelii familia şi raporturile sale, pentru că de prea multe ori se caută un responsabil, uitând că drumul firesc spre Împărăţia lui Dumnezeu trece prin poarta inevitabilă a morţii. Este dreaptă sau nedreaptă această alegere al lui Dumnezeu şi anume de a trece în Împărăţia sa prin poarta morţii? Răspunsul îl găsim în intimitatea noastră, în momentele în care medităm asupra scopului vieţii noastre şi avem datoria sfântă ca împreună care aceste femei pioase să ne dăm răspunsul dătător de viaţă veşnică: nu există viaţă veşnică fără moarte trupească! Este dureros, greu, poate nedrept, dar este adevărat!

Găsim în Familiaris consortium, la numărul 23:

"Fără a intra în tratarea amplelor şi complexelor aspecte ale raportului femeie - societate, ci limitându-mă numai la unelor aspecte esenţiale, nu se poate să nu se observe cum în câmpul cel mai specific familiei, tradiţia social - culturală cea mai amplă şi mai răspândită a voit să rezerve femeii numai obligaţia de soţie şi mamă, fără a-i rezerva îndatoriri adecvate politice, care în general sun rezervate bărbatului.

Fără îndoială că egala demnitate şi responsabilitate a bărbatului şi a femeii justifică pe deplin accesul femeii la îndatoririle publice. Pe de altă parte, promovarea femeii cere ca să fie recunoscute valoarea şi obligaţiile ei ca soţie şi mamă, în comparaţie cu restul îndatoririlor politice sau celelalte profesiuni. În rest, aceste îndatoriri şi profesiuni trebuie voite şi integrate între ele, dacă voim să ajungem la adevărata şi deplina emancipare umană, socială şi culturală a femeii.

Lucrul acesta va fi cu atât mai uşor dacă, aşa cum a asigurat sinodul episcopilor, noua «teologie a muncii» va scoate în lumină şi va adânci semnificaţia muncii în viaţa creştină; dacă va determina legătura fundamentală care există între muncă şi familie şi prin urmare se va arăta semnificaţia originală şi de neînlocuit a muncii în casă şi a educaţiei copiilor. De aceea, Biserica poate şi trebuie să ajute societatea actuală, cerând fără încetare ca toţi să recunoască şi să cinstească valoarea de neînlocuit a muncii femeii în casă. Lucrul acesta are o deosebită importanţă în opera educativă, pentru că se elimină însăşi rădăcina discriminării posibile dintre diferitele munci şi profesiuni, fiind clar că toţi, în orice sector s-ar angaja, se implică cu drepturi şi responsabilităţi egale. În felul acesta, va apărea cea mai splendidă icoană a lui Dumnezeu în bărbat ţi femeie.

Dacă trebuie să se recunoască şi femeilor dreptul de acces la funcţii publice aşa cum au bărbaţii, societatea trebuie să se restructureze în aşa fel încât soţiile şi mamele să nu fie constrânse a lucra în afara căsniciei şi ca familiile lor să nu poată trăi şi să se poată dezvolta cu demnitate; mai mult, femeile să se poată dedica total propriei familii.

Mai mult încă, trebuie depăşită mentalitatea că onoarea femeii derivă mai mult din munca externă pe care o profesează, decât din activitatea familială. Acest lucru cere ca oamenii să stimeze şi să iubească cu adevărat femeia, cu tot respectul cerut de demnitatea ei personală, şi ca societatea să creeze şi să dezvolte condiţii apte pentru munca din căsnicie.

Biserica, respectând diferitele vocaţii ale bărbatului şi femeii, trebuie să promoveze în măsura posibilităţilor egalitatea în drepturi a femeii şi a bărbatului, şi aceasta pentru binele tuturor: al familiei, al societăţii şi al Bisericii.

Este evident deci că toate acestea înseamnă pentru femeie nu renunţarea la feminitatea ei, nici imitarea caracteristicilor bărbatului, ci adevărata şi deplina sa umanitate, care trebuie să se exprime în felul ei de a lucra în familie şi afară de lăcaşul familiei, fără a uita diferitele obiceiuri şi culturi în care trăiesc" (FC 23).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.