SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 38, 07.07.2004
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,1-15,47) (II)
Arestarea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,32-72)

A doua partea a celui de al XIV-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu ne prezintă momentele premergătoare arestării lui Isus Cristos şi arestarea sa. De fapt, structura acestei părţi este următoarea: Isus Cristos pe Muntele Măslinilor (cf. Mc 14,32-42), arestarea lui Isus Cristos (cf. Mc 14, 43-52), Isus Cristos în faţa Sinedriului (cf. Mc 14,53-65), renegarea lui Isus Cristos din partea sfântului Petru (cf. Mc 14,66-72).

Totalitatea tradiţiilor marciene cuprinde înţelesuri teologice şi ne accentuează anumite aspecte, care au scopul de a ne desluşi mesajul pătimirii şi morţii lui Isus Cristos (cf. Mc 14,32-42). Cu această pericopă se împlineşte o certă împletire a discursului evenimentelor pătimirii, deoarece prin ceea ce evanghelistul ne descrie, îl putem vedea pa Isus Cristos cel care pătimeşte şi nu cel care învaţă şi lucrează. Alegerea celor trei discipoli ne arată importanţa evenimentului şi acesta este subliniată prin faptul că revelarea Fiului Omului se face tocmai în şi prin suferinţă. De aceea, se poate vedea că în evanghelie conexiunea existentă între invocaţia Abba (Tată) a lui Isus Cristos şi profesiunea de credinţă a centurionului care-l va proclama drept Fiu al lui Dumnezeu (cf. Mc 15,39).

Următoarea pericopă scripturistică ne propune o analiză a momentului arestării lui Isus Cristos (cf. Mc 14,43-52). Siguranţa cu privire la destinul său, Isus Cristos o exprimă deja în versetul al XLII-lea unde el îşi anunţă pătimirea şi moartea. În apărarea sa, Isus Cristos le face cunoscut celor care au venit să-l aresteze că el a învăţat în sinagogi şi în public şi că nu poate fi arestat pentru această. Totuşi, cu toate că învăţătura lui era plină de duh şi adevăr, ea nu a fost primită de aceia care aveau impresia că totul se sfârşeşte aici pe pământ şi că Împărăţia lui Dumnezeu îşi desăvârşeşte activitatea în această lume trecătoare. În acest context, sunt încorporaţi şi discipolii care îl abandonează pe Isus Cristos şi chiar unul dintre ei, Iuda Iscarioteanul, îl trădează. Fuga discipolilor marchează faptul că ei nu erau încă pregătiţi pentru a înţelege misiunea lui Isus Cristos şi că cel care intră în dimensiunea Fiului lui Dumnezeu nu poate fugi de cruce, ci poate doar să se încreadă în harul său.

Prezenţa lui Isus Cristos în faţa Sinedriului nu este una întâmplătoare; aici va avea loc cea mai mare nedreptate din istoria omenirii: condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu! (cf. Mc 14,53-65). În "istoria pătimirii" povestirea prezenţei lui Isus Cristos în faţa Sinedriului este un moment culminant: în el sunt adunate toate preocupări şi intenţii evanghelistului Marcu şi prezentate cititorilor săi. Înainte de toate avem o intenţie cristologică: Isus Cristos se declară public Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, deoarece în situaţia concertă în care se găsea nu mai era cazul să păstreze "misterul asupra Mesiei". Mesianitatea lui Isus Cristos provoacă ori credinţă, ori necredinţă. De asemenea, evanghelistul prezintă raportul dintre discipol şi Isus Cristos. Odată cu sincronizarea dintre mărturia lui Isus Cristos şi negarea lui Petru se pot observa două atitudini diferite: una de încredere în Dumnezeu, Domnul vieţii şi alta de laşitate şi egoism, caracteristica omului lipsit de motivaţie. Sentinţa de moarte pronunţată de membrii Sinedriului şi excluderea lui Isus Cristos din numărul fiilor lui Israel, prin excomunicare sa datorită blasfemiei pronunţate, nu reprezintă sfârşitul istoriei lui Dumnezeu cu poporul său. Sentinţa de moarte este, de fapt, izvorul unui nou raport între Dumnezeu şi oameni, care se va extinde până la paruzia Fiului Omului.

Un episod destul de discutat în întreaga economie a mântuirii este cel reprezentat de renegarea lui Isus Cristos din partea sfântului Petru, ucenicul căruia Domnul i-a încredinţat Biserica sa (cf. Mc 14,66-72). Evanghelistul Marcu, care şi-a manifestat precedent intenţiile sale de a sincroniza pericopa audierii lui Isus Cristos în faţa Sinedriului, contrapune, în mod intenţionat, curajoasa mărturie a lui Isus Cristos faţă de renegarea şi abandonarea sa de către discipol. Autorevelarea lui Mesia drept acela care merge în întâmpinarea crucii este legată de slăbiciunea şi laşitatea sfântului Petru care fuge de cruce. Înţelesul acestei pericope scripturistice trebuie luat în formă de învăţătură: urmarea se încearcă prin disponibilitatea urmării crucii. În afară de acest fapt, evanghelistul doreşte să indice că dacă Mesia-Isus Cristos îl acceptă pe discipolul său şi în ceasul falimentului său, a trădării sale. El acceptă acest lucru, deoarece nu ar fi nici urmă de convertire, de părere de rău dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu. Nici unui discipol nu-i este scutită crucea, încercarea, durerea, căderea, trădarea: însă toate acestea pot fi depăşite dacă face apel la harul şi iertarea lui Isus Cristos.

Aceste pericope scripturistice aduc în faţa familiei creştine un moment de har, deoarece ele indică modul în care se poate depăşi crizele existenţiale ale sale. Desigur că multe ar fi punctele de care s-ar putea lega reflecţia noastră, însă considerăm că temele blândeţe şi a acceptării planului divin sunt cele mai bine evidenţiate.

Viaţa familiei creştine poate fi presurată cu multe ocazii în care se întâlnesc situaţii ce prejudiciază întâlnirea cu Dumnezeu şi cu membrii familiei, deoarece nu suntem capabili să acceptăm tot ceea ce ne vine din planul providenţei. Orice cădere, neîmplinite, eşec sunt puse pe seama altora, începând cu Dumnezeu şi în nici un caz datorită lipsei noastre de responsabilitate. De mult ori se caută un motiv, o persoană, un eveniment care să fie cauza neîmplinirilor noastre şi datorită acestui fapt viaţa de familie, responsabilităţile asumate în familie devin încercări în creşterea individuală.

Dacă se priveşte cu atenţie la aceste pericope se poate observa foarte bine cum Isus Cristos în faţa nedreptăţii, în faţa eşecurilor discipolilor săi nu acuză pe nimeni, nici măcar pe Iuda, ci caută să-i atenţioneze pe toţi că planul lui Dumnezeu depăşeşte întotdeauna planurile oamenilor. Tot aşa şi în familiile noastre să vedem cum prin rugăciune, acceptare şi blândeţe, delicateţe vom putea să depăşim momentele de criză şi de neînţelegere.

Familiaris consortium, la numărul 22, spune:

"Familia, fiind şi trebuind mereu să devină o comuniune şi comunitate a persoanelor, găseşte în iubire izvorul şi imboldul continuu pentru a primi, respecta şi promova pe fiecare dintre membrii ei în cea mai înaltă demnitate a persoanei, aceea de icoană vie a lui Dumnezeu. Aşa cum pe drept au afirmat părinţii sinodali, criteriul moral al autenticităţii relaţiilor conjugale şi familiale constă în promovarea demnităţii şi chemării fiecărei persoane care se găseşte în plinătatea drepturilor ei prin dăruirea sinceră de sine însuşi.

În această perspectivă, sinodul a voit să rezerve o atenţie specială femeii, drepturilor şi obligaţiilor ei în familie şi societate. În aceeaşi perspectivă sunt consideraţi bărbatul ca soţ şi tată, copilul şi bătrânii.

Despre femeie trebuie scoase în relief, mai ales, demnitatea şi responsabilitatea egală cu bărbatul: această egalitate are o singură formă de realizare în dăruirea ambilor soţi între ei şi copiilor, dăruire proprie căsătoriei şi familiei. Aşa cum vede şi recunoaşte însăşi raţiunea umană, tot aşa şi revelaţia divină ne descoperă acelaşi lucru: toată istoria mântuirii este o luminoasă mărturie despre demnitatea femeii.

Creând pe om «bărbat şi femeie», Dumnezeu dă demnitate personală, în mod egal, bărbatului şi femeii, înzestrându-i cu drepturi şi responsabilităţi proprii persoanei umane. Dumnezeu a prezentat apoi în cel mai înalt grad posibil demnitatea femeii luând el însuşi trup omenesc din Fecioara Maria, pe care Biserica o cinsteşte ca pe Mama lui Dumnezeu, numind-o noua Evă şi propunând-o ca model al femeii răscumpărate. Respectul delicat pe care Isus Cristos l-a avut faţă de femeile pe care le-a chemat la urmarea şi prietenia sa, apariţia lui în dimineaţa Paştelui unei femei, înainte de a se arăta apostolilor, şi misiunea dată femeilor de a duce această veste bună a învierii, sunt tot atâtea semne care confirmă stima specială a lui Isus Cristos faţă de femeie. Sfântul apostol Paul va zice mai târziu: «Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Nu mai există nici evreu, nici grec (...) nu mai există nici sclavi, nici om liber (...) nu mai există nici bărbat, nici femeie (...) pentru că voi toţi sunteţi unul în Isus Cristos»" (FC 22).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.