SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 37, 30.06.2004
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,1-15,47) (I)
Instituirea Euharistiei (cf. Mc 14,1-31)

Întreaga povestire a pătimirii, morţii şi înmormântării lui Isus Cristos are pentru evanghelistul Marcu o importanţă deosebită în economia scrierii sale scripturistice: prin ceea ce el prezintă, doreşte să facă cunoscut marele mister al mântuirii omului, mister ce trece prin crucea lui Isus Cristos. Datorită acestui fapt, vom structura cele două capitole care vorbesc despre acest eveniment mântuitor, capitolele XIV-XV, în trei părţi: în prima parte vom analiza situaţia concretă creată de predica lui Isus Cristos, plecând de la complotul împotriva sa, până la prezicerea renegării lui Petru (cf. Mc 14,1-31); în a doua parte vom vedea arestarea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,32-72) iar în a treia parte vom vedea condamnarea, răstignirea, moartea şi înmormântarea lui Isus Cristos (cf. Mc 15,1-47).

Această primă parte a capitolului al XIV-lea din Evanghelia sfântului Marcu are următoarele pericope: complotul împotriva lui Isus Cristos (cf. Mc 14,1-2), ungerea lui Isus Cristos în Betania (cf. Mc 14,3-9), trădarea lui Iuda (cf. Mc 14,10-11), pregătirea cinei pascale (cf. Mc 14,12-16), dezvăluirea trădării lui Iuda (cf. Mc 14,17-21), instituirea sacramentului Euharistiei (cf. Mc 14,22-26), prezicerea renegării lui Petru (cf. Mc 14,27-31).

Povestirea pătimirii şi morţii lui Isus Cristos începe cu o indicaţie temporală şi ea este precizată cu referinţă la sărbătoarea Paştelui, care constituie punctul central al acestei pericope (cf. Mc 14,1-2). De fapt, evanghelistul Marcu încearcă să sugereze cititorilor săi şi comunităţii căreia i se adresează că Isus Cristos prin patima şi moartea sa, devine noul Paşte al credinţei noastre. Împotrivirea din partea arhiereilor şi al cărturarilor nu este decât pretextul împlinirii voinţei mântuitoare al lui Dumnezeu.

Pericopa ungerii lui Isus Cristos cu nard în casa lui Simon Leprosul (cf. Mc 14,3-9), aşezată la începutul povestirii pătimirii sale, doreşte să indice faptul că Isus Cristos îşi cunoştea deja destinul şi că acceptarea morţii sale era un răspuns la iubirea lui Dumnezeu Tatăl faţă de om. Privind mai atent întreaga povestire a pătimirii şi morţii lui Isus Cristos vom descoperi faptul că femeile au jucat un rol pozitiv, în sensul că ele au fost întotdeauna alături de el, indiferent în ce situaţie sau ce pericol le putea ameninţa: sub cruce, la mormânt. În acest context, femeia anonimă din casa lui Simon Leprosul profesează, în felul ei, credinţa în el şi prin gestul său ea devine un model de urmat în ceea ce priveşte disponibilitatea de a-l urma pe Isus Cristos pe drumul crucii.

Trădarea lui Iuda Iscarioteanul, prezentată de evanghelistul Marcu (cf. Mc 14,10-11) este în contrast cu pericopa anterioară, iar această construcţie literară a sa doreşte să scoată în evidenţă faptul că în momentul în care se pierde din vedere adevărata orientare către Împărăţia lui Dumnezeu, care vine prin Isus Cristos, chiar dacă eşti în preajma lui Dumnezeu, chiar dacă faci parte din comunitatea sa, poţi deveni un trădător.

Pregătirea ultimului banchet pascal ne este redată de către evanghelistul Marcu în pericopa ce urmează cu o dublă indicaţie temporală (cf. Mc 14,12-16). Prin modul său de a povesti, Marcu indică faptul că era necesară pătimirea lui Isus Cristos pentru mântuirea lumii: intenţia sa era, deci, de timp dogmatic, adică dorea să prezinte cititorilor săi modul în care Dumnezeu a ales să-l mântuiască pe om: prin cruce! Evanghelistul subliniază acest gând, legându-l în mod decis pătimirea cu ultima cină. Paştele lui Isus Cristos este însemnat cu pătimirea sa, deoarece termenul ebraic pascha i se poate asocia şi cel grec pascho, care înseamnă "a suferi": etimologia este greşită, dar realitatea ne sune adevărul.

Criza prin care trece grupul celor doisprezece în momentul în care Isus Cristos le dezvăluie faptul că printre ei se află un trădător este mare (cf. Mc 14,17-21). Ultimul avertisment pe care Isus Cristos îl dă lui Iuda rămâne fără ecou, iar evanghelistul doreşte să prezinte faptul că grupul celor doisprezece este chemat să fie martori ai pătimirii lui Isus Cristos. Chiar dacă eşti în grupul celor aleşi, dacă eşti alături de Isus Cristos, dacă nu perseverezi în învăţăturile sale, poţi să trădezi, poţi să te osândeşti. Prin ceea ce Isus Cristos afirmă la sfârşitul pericopei (cf. Mc 14,21) demonstrează că el merge de bunăvoie la moarte şi că drumul Fiului Omului către moarte este un act regal, un act al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Inaugurarea noii alianţe şi instituirea sacramentului Euharistiei (cf. Mc 14,22-26) sunt văzute de către sfântul Marcu drept parte constitutivă a pătimirii, iar inserarea lor în contextul evanghelic are o orientare către cruce şi înviere. Această pericopă scripturistică conclude alte banchete la care Isus Cristos a participat (cf. Mc 2,15 ş.u.; 6,35 ş.u.; 8,1 ş.u.) şi-i introduce pe discipoli în pătimirea sa. Demonstraţia credinţei lor este făcută de participarea lor la banchetul euharistic şi care, de fapt, este primul în ordinea cronologică a lucrurilor, primul al Noului Testament. Cei doisprezece sunt stâlpii de rezistenţă a noii alianţe pe care au transmis-o şi Bisericii primare, dar şi Bisericii dintotdeauna, ai cărei membri suntem noi, creştinii de azi.

Atenţionarea asupra părăsirii şi abandonării lui Isus Cristos în timpul pătimirii sale, cât şi renegarea sfântului Petru sunt argumentele-bază ale aceste pericope scripturistice (cf. Mc 14,27-31). Începând cu versetele 27-28, evanghelistul Marcu schimbă accentul pericopei de la Isus Cristos către discipoli şi le face cunoscut care va fi destinul lor. Din cauza păstorului maltratat şi ucis comunitatea va avea de suferit şi ea va fi supusă încercărilor, persecuţiilor şi, în anumite cazuri, chiar morţii; dar prin intermediul experienţei crucii şi învierii lui Isus Cristos acest drum al crucii va deschide drumul mântuirii. De aici, putem înţelege că urmarea lui Isus Cristos este un dar care vine numai de la Dumnezeu şi nu datorită inteligenţei noastre.

Desigur, că această primă parte a celui de la XIV-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu ne oferă o largă gamă de puncte de reflexie asupra modului în care familia zilelor noastre se poate angaja în drumul urmării lui Isus Cristos, drum presurat de încercări şi pătimiri.

Din pericopele expuse, două par ar fi mai importante pentru analiza noastră: atitudinea lui Iuda şi atitudinea lui Petru. În ceea ce priveşte sacramentul Euharistiei îl vom trata într-un capitol ulterior.

Familiile noastre creştine se pot asemăna foarte bine cu aceste două personaje, destul de importante în economia mântuirii omului: Iuda şi Petru. Amândoi cresc la şcoala lui Isus Cristos, amândoi i-au văzut miracolele, i-au ascult predicile, l-au însoţit pe drumurile Palestinei şi cu toate acestea, amândoi nu au reuşit, cel puţin în momentul respectiv, să vadă şi să înţeleagă că Împărăţia lui Dumnezeu şi comuniunea strânsă cu el se face prin intermediului umilinţei şi acceptării limitelor umane. În momentul în care şi-au pus încrederea în puterile proprii amândoi au eşuat.

Tot în acelaşi fel, familia creştină, sau mai bine spus, familia umană, în general, dacă nu-şi pune încredea în Dumnezeu şi nu-şi acceptă limitele inerente, eşuează şi se destramă: promite mult în momentul căsătorie, dar condiţionată de egoism şi comoditate, nu mai respectă nimic.

Aşadar, o reîntoarcere la izvorul nesecat al harului, la Dumnezeu, poate reda o nouă viaţă de har familiei şi membrilor săi.

Familiaris consortium, la numărul 21, ne spune:

"Comuniunea conjugală formează baza pe care se clădeşte cea mai amplă comuniune a familiei: părinţii şi copiii, fraţii şi surorile între ei, rudele şi alte persoane apropiate familiei.

O asemenea comuniune se bazează pe legăturile naturale ale trupului şi ale sângelui şi se dezvoltă până la perfecţionarea propriu-zis umană, prin procesul de începere şi maturizare a legăturilor cele mai profunde şi mai bogate ale spiritului, anume: iubirea care însufleţeşte raporturile interpersonale ale diferiţilor membri ai familiei, constituind forţa interioară care modelează şi dă viaţă comuniunii şi comunităţii familiale.

Familia creştină este apoi chemată să experimenteze o nouă şi originală comuniune, care o confirmă şi o perfecţionează pe cea naturală şi umană. În realitate, harul lui Cristos Isus, «cel dintâi născut dintre mulţi fraţi» prin natura şi dinamismul său interior un «har de fraternitate», cum îl numeşte sfântul Toma de Aquino. Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentelor, este izvorul viu şi hrana nesecată a comuniunii supranaturale, îi adună şi-i uneşte pe credincioşi cu Cristos şi cu toţi cei care aparţin Bisericii lui Dumnezeu. O descoperire şi actualizare specifică a comuniunii ecleziale o constituie familia creştină, care pentru aceasta poate şi trebuie să se numească "Biserica domestică".

Toţi membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie «cea mai completă şi mai bogată şcoală de umanitate», civică şi de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane şi creştine. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutaţi dacă părinţii vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunţa, ca o adevărată şi proprie slujire; ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman şi creştin al copiilor; mai ales pentru a-i face să dobândească o libertate cu adevărat responsabilă, precum şi dacă părinţii vor menţine vie conştiinţa «darului» pe care îl primesc mereu de la copiii lor.

Comuniunea familială poate fi păstrată şi perfecţionată numai cu un mare spirit de sacrificiu. Ea cere, într-adevăr, de la toţi şi de la fiecare în parte, să fie dispuşi, prompt şi generos, la înţelegere, toleranţă, iertare şi împăcare. Orice familie ştie că egoismul, dezacordul, tensiunile şi neînţelegerile rănesc în mod violent şi adesea vatămă mortal propria-i comuniune. De aici decurg diferitele forme ale diviziunii în viaţa familială, dar în acelaşi timp orice familie este chemată mereu de Dumnezeul păcii să actualizeze plăcuta reînnoire a «reîmpăcării», adică a reconstituirii comuniunii, a regăsirii unităţii. Apropierea de sacramentul mărturisirii şi al participării la masa sfântă a unicului trup al lui Cristos, oferă familiei creştine harul şi responsabilitatea de a trece peste orice diviziune şi de a merge spre adevăr deplin al comuniunii voite de Dumnezeu, răspunzând la dorinţa puternică a Domnului ca «toţi să fie una»" (FC 21).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.