SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 36, 23.06.2004
Discursul escatologic (cf. Mc 13,1-37)

Capitolul al XIII-lea din Evanghelia sfântului Marcu se axează pe dimensiunea escatologică a mesajului lui Isus Cristos. O privire de ansamblu asupra pericopelor scripturistice oferite spre analiză, ne indică faptul că tot ceea ce Isus Cristos a spus şi a făcut este spre realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi spre mântuirea omului. Iată delimitarea pasajelor scripturistice: anunţarea distrugerii templului (cf. Mc 13,1-2), prevestirea începerii persecuţiilor (cf. Mc 13,3-13), devastarea Ierusalimului (cf. Mc 13,14-23), manifestarea glorioasă a Fiului Omului (cf. Mc 13,24-27), parabola smochinului (cf. Mc 13,28-31), îndemn la vigilenţă (cf. Mc 13,32-37).

Mulţi studioşi au pus la îndoială autenticitatea cuvintelor pronunţate, sau mai bine spus, a profeţiei lui Isus Cristos din această primă pericopă a capitolului (cf. Mc 13,1-2), deoarece se susţine că acest pasaj scripturistic a fost scris după dărâmarea templului (70 d.C). Totuşi, această pericopă aminteşte comunităţii care se forma în acel timp că nu măreţia construcţiilor exterioare dă valoare omului, ci construcţia interioară.

În faţa afirmaţiei lui Isus Cristos, discipolii sunt cuprinşi de mirare, dar şi de curiozitate şi-şi pun o întrebare în legătură cu împlinirea acestei profeţii (cf. Mc 13,3-13). În răspunsul pe care îl dă Isus Cristos se foloseşte de retorică pentru a le explica să nu se lase înşelaţi de falşii mesia, de aceia care vor căuta să-i folosească pentru scopurile lor. Isus Cristos le explică foarte clar că el va veni a doua oară şi că va oferi mântuirea sa tuturor acelora care au ştiut să creadă şi să spere în el, însă venirea sa va fi diferită decât cea "proiectată" şi "programată" de alţi.

Tot în acest contest găsim şi pericopa următoare (cf. Mc 13,14-23), adică ultima şi cea mai mare încercare. Căderea Ierusalimului este asemănată cu falşii "mântuitori", de fapt, cu acei mesia şi acei cristoşi falşi, care folosindu-se de minuni şi semne vor înşela pe oameni. Evanghelistul Marcu doreşte să spună prin aceste cuvinte că Isus Cristos, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt, rămâne conducătorul istoriei şi al lumii şi că nimeni nu poate să se sustragă voinţei sale.

Manifestarea glorioasă a Fiului Omului (cf. Mc 13,24-27) este introdusă în pătimirea lui Isus Cristos (cf. Mc 14,62) şi acest lucru elimină orice îndoială cu privire la rolul şi misiunea pe care Isus Cristos le-a avut pe pământ. Discipolii pot să spere că fac parte din aleşii lui Dumnezeu, doar dacă vor şti să pună în practică învăţăturile primite de la Fiul Omului.

În ceea ce priveşte parabola smochinului (cf. Mc 13,28-31) ea este semnul sfârşitului şi indică faptul că în tensiunea aşteptării venirii lui Dumnezeu în slavă, găsim acea energie vitală care să ne indice drumul de urmat şi că în cuvintele lui Isus Cristos găsim întregul înţeles al vieţii noastre, atât pământeşti, cât şi veşnice.

Indemnul la vigilenţă făcut de Isus Cristos (cf. Mc 13,32-37) este un apel şi o sinteză a întregul discurs escatologic. Evanghelistul Marcu atestă şi accentuează preocuparea fundamentală a întregii comunităţi creştine de la început: ea aşteaptă ziua Fiului Omului. Îndemnul la veghere este înţeles ca fiind o neîncetată lucrare în favoare lui Dumnezeu şi în favoarea fraţilor, iar eventualele persecuţii pot fi interpretate ca fiind disponibilitatea creştinilor în urmarea pătimiri glorioase a lui Isus Cristos: imitându-l în toate, inclusiv în pătimirea şi moartea sa, creştinul va avea posibilitatea să-l vadă venind pe norii cerului şi să locuiască în casa cerului.

Acest capitol evanghelic ar trebui să dea de gândit familiilor creştine din timpul nostru, care pare să-şi fi pierdut liniştea şi răbdarea în drumul efemer al timpului. Sunt nenumărate acele cupluri care nu reuşesc să înţeleagă planul lui Dumnezeu în viaţa lor, deoarece la începutul drumului au refuzat binecuvântarea sa, în schimb, îi cer socoteală pentru fiecare moment de nelinişte, de necaz, de singurătate. Oare Dumnezeu poate fi vinovat că noi, oamenii, nu ştim să ne apropiem de el? După ce am căutat şi experimentat toate "senzaţiile tari" al vieţii de căsătorie avem pretenţia ca Dumnezeu să se modeleze după patimile noastre şi să ne ofere totul, fără ca noi să face nici un pas. Să nu ne înşelăm! Numai acela care veghează la creştea familiei sale, care lucrează pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu, poate să spere vederea venirii glorioase a Fiului Omului.

În Familiaris consortium, la numărul 20, găsim:

"Comuniunea conjugală se caracterizează nu numai prin unitate, ci şi prin indisolubilitatea sa: «Această unire intimă, ca şi dăruire reciprocă a două persoane şi pentru binele copiilor, recere deplina fidelitate a soţilor şi pretinde o unitate indisolubilă».

Este datoria fundamentală a Bisericii să reafirme cu tărie - aşa cum au făcut părinţii sinodali - doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei: tuturor celor care în zilele noastre susţin că e dificil sau de-a dreptul imposibil a te uni cu o persoană pentru toată viaţa, precum şi tuturor care sunt conduşi de ideologii care nu acceptă indisolubilitatea căsătoriei şi care râd de obligaţiile soţilor pentru păstrarea fidelităţii conjugale. E necesar de a le reaminti vestea cea bună a caracterului definitiv al acelei iubiri conjugale care îşi are baza şi forţa în Isus Cristos.

Înrădăcinată în dăruirea personală şi totală a soţilor şi recerută de binele fiilor, indisolubilitatea căsătoriei îşi are adevărul său ultim în planul pe care Dumnezeu l-a manifestat în revelaţia sa: el vrea şi dăruieşte indisolubilitatea matrimonială ca rod, semn şi exigenţă a iubirii fidele în mod absolut pe care o are Dumnezeu pentru om şi pe care Domnul Isus o trăieşte faţă de Biserica sa.

Cristos reînnoieşte planul de la început pe care Creatorul l-a înscris în inima bărbatului şi a femeii, iar în celebrarea sacramentului căsătoriei le dă «inimă nouă». În felul acesta soţii pot învinge «duritatea inimii», dar mai ales pot împărţi împreună iubirea deplină şi definitivă a lui Cristos, noua şi veşnica alianţă, făcută trup. Aşa cum Cristos Domnul este «martorul fidel», este acel «da» al promisiunilor lui Dumnezeu şi deci realizarea supremă a fidelităţii necondiţionate cu care Dumnezeu iubeşte pe poporul său, tot aşa soţii creştini sunt chemaţi să participe în mod real la indisolubilitatea irevocabilă care leagă pe Cristos de Biserică, mireasa sa, pe care el o iubeşte până la sfârşit.

Darul sacramental al căsătoriei este în acelaşi timp vocaţie şi poruncă pentru soţii creştini, ca ei să rămână mereu fideli unul faţă de altul, împotriva tuturor încercărilor şi greutăţilor, în generoasă supunere la sfânta voinţă a lui Dumnezeu: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă».

Una din obligaţiile cele mai preţioase şi urgente ale familiilor creştine din zilele noastre este trăirea valorii inestimabile a indisolubilităţii şi fidelităţii matrimoniale. Pentru aceasta, împreună cu toţi confraţii care au luat parte la lucrările sinodului episcopilor, laud şi încurajez toate acele numeroase familii care, cu toate că au greutăţi mari, păstrează şi dezvoltă binele indisolubilităţii: împlinesc în felul acesta într-un mod umil şi curajos, misiunea încredinţată lor de a fi în lume un «semn», un semn mic şi preţios, uneori supus la ispite, dar totdeauna reînnoit, al fidelităţii neobosite cu care Dumnezeu şi Isus Cristos îi iubesc pe toţi şi pe fiecare dintre oameni. E de datoria noastră să recunoaştem valoarea mărturisirii faptice pe care o dau şi acei soţi care cu toate că au fost părăsiţi de partener, cu puterea credinţei şi a speranţei creştine s-au abţinut de a trece la o altă unire: şi aceştia dau mărturie autentică a fidelităţii, de care are atâta nevoie lumea de azi. Pentru aceasta trebuie încurajaţi şi ajutaţi de păstorii şi credincioşii Bisericii" (FC 20).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.