SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 35, 16.06.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. Mc 11,1-12,44) (II)
Isus Cristos şi disputa sa cu fariseii şi cărturarii (cf. Mc 12,1-44)

Întregul capitol al XII-lea este axat pe disputa dintre Isus Cristos şi partidul cărturarilor şi al fariseilor în ceea ce priveşte modul în care trebuie înţeleasă legea nouă a iubirii promulgată de Fiul lui Dumnezeu. Pentru o mai bună analiză a pericopelor scripturistice vom prezenta structurarea acestuia: parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mc 12,1-12), tributul cuvenit cezarului (cf. Mc 12,13-17), disputa dintre Isus Cristos şi saduceii privind învierea (cf. Mc 12,18-27), reconfirmarea poruncii iubirii (cf. Mc 12,28-34), Cristos, Fiul lui David (cf. Mc 12,35-36), atitudinea lui Isus Cristos împotriva obiceiurilor cărturarilor (cf. Mc 12,38-40), ofranda văduvei (cf. Mc 12,41-44).

O pagină deosebit de interesantă, dar, în acelaşi timp, plină de învăţătură este aceea pe care ne-o oferă parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mc 12,1-12). Evanghelistul Marcu interpretează această parabolă şi textul scripturistic prin intermediul contextului concret în care se găsea Isus Cristos, deoarece Fiul lui Dumnezeu împreună cu discipolii săi se aflau la ultima şedere în Ierusalim. Destinatarii acestei parabole sunt membrii Sinedriului, care deja s-au decis să-l dea morţii (cf. Mc 8,31). Prin cuvintele şi provocarea pe care le-o face, Isus Cristos îi invită să pună în practică planul lor, deoarece numai în acest fel se poate actualiza şi planul de mântuire a omului, plan iniţiat şi împlinit de Dumnezeu. În această evanghelie, conducătorii poporului ocupă primul loc pentru că există o clară legătură teologică între "fiul prea iubit" (cf. Mc 12,6) şi Fiul lui Dumnezeu, răstignit şi mort pe cruce. Făcând un paralelism între viticultori şi conducătorii poporului, între "via" poporului lui Israel şi "via dată altora", putem să ne dăm seama foarte bine că evanghelistul Marcu doreşte să ne spună că Dumnezeu, datorită împietririi inimii celor care l-au respins pe Isus Cristos, a hotărât ca noul popor al său să fie acela care a ştiut să asculte şi să împlinească ceea ce a poruncit Fiul şi Stăpânul vieţii.

Imediat după disputa privitoare la adevăraţii viticultori, mai marii templului trimit o delegaţie cu intenţia ipocrită de a-l prinde în vorbă (cf. Mc 12,13-17). Era binecunoscută împotrivirea pe care poporul lui Israel o avea faţă de orice ocupaţie, dar parcă împotriva ocupaţiei romane ea a atins apogeul. Tocmai în acest context lui Isus Cristos i se face o provocare demnă de mintea ipocrită a omului: este permis sau nu să se plătească tribut cezarului? De fapt, în aceste cuvinte se pot observa foarte bine tendinţele acelora care încă mai aşteptau o împărăţie pământească, un Mesia politico-naţionalist, care să instaureze un regat puternic al lui Israel. Prin răspunsul pe care îl dă, "Daţi-i cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Mc 12,17), Isus Cristos ne învaţă că trebuie să ştim că această lume nu ne poate da nici o siguranţă, singura certitudine este aceea care vine de la Dumnezeu.

Văzând că fariseii şi irodienii, adică aceia care priveau lucrurile prin punctul de vedere politic, au dat greş, un alt grup, format din saducei, adică din grupul "spiritual" şi religios al poporului, se apropie de Isus Cristos pentru a-l întreba despre o chestiune foarte discutată: învierea omului (cf. Mc 12,18-27). Evanghelistul Marcu, prezentând această pericopă scripturistică care îi are drept protagonişti pe Isus Cristos şi pe saducei, doreşte să demonstreze că nici prin argumente politico-naţionaliste, nici prin argumente religioase, Dumnezeu nu poate fi pus în încurcătură. De fapt, dacă se citeşte cu multă atenţie şi în integralitatea sa acest text, se observă că negarea învierii omului este strâns legată de învierea lui Isus Cristos: în alţi termeni, acest grup dorea să spună întregului popor al lui Israel că este imposibil ca Isus Cristos să învie deoarece nu există înviere. Isus Cristos explică tuturor, folosindu-se de Sfintele Scripturi, că puterea creatoare a lui Dumnezeu are autoritate şi peste viaţă şi peste moarte. Dumnezeu, deoarece este Dumnezeul celor vii, are putere şi asupra morţii, iar în Isus Cristos promisiunea vieţii veşnice depăşeşte limitele morţii trupeşti ale omului.

Următoarea pericopă a acestui capitol al XII-lea ne aminteşte care este cea mai mare poruncă din lege (cf. Mc 12,28-34). În viziunea evanghelistului Marcu, cazul cărturarului bun, care este interpus între disputa sa cu saduceii, reprezintă atitudinea omului din totdeauna, care chiar dacă nu cunoaşte în profunzime adevărurile revelate de Dumnezeu, se ghidează după cea mai infailibilă regulă: legea conştiinţei, aceea care spune că a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este împlinirea oricărei legi, atât umane, cât, mai ales, divine. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu din toate puterile sale şi, în măsură egală, pe aproapele său, acela vede realizându-se în sine Împărăţia lui Dumnezeu.

Este interesant de analizat şi pericopa din Mc 12,35-37, unde evanghelistul scoate în relief faptul că mulţimea îl asculta cu plăcere vorbind despre Cristos şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. Privind cu atenţie acest pasaj putem observa că evanghelistul Marcu face o strânsă legătură între descendenţa davidică a lui Isus Cristos şi prezenţa sa în Ierusalim, iar prin întreaga sa expunere le face cunoscut oamenilor că aceia care doresc să-l înţeleagă şi să-l urmeze nu trebuie să se încurce în teorii, ci trebuie să aibă credinţă şi să-l urmeze pe drumul crucii.

Critica pe care Isus Cristos o face la adresa falşilor cărturari, deoarece în pericopa precedentă (cf. Mc 12,28-34) am întâlnit şi cărturari care se străduiau să caute înţelesul ascuns al Sfintelor Scripturi şi să-l pună în practică, este foarte dură (cf. Mc 12,38-40). Atitudinea lui Isus Cristos faţă de aceşti cărturari este atât de categorică, deoarece prin ceea ce ei profesează şi prin poziţia pe care o ocupă în faţa poporului, trebuie să fie imbolduri şi modele, pe când ei, prin invidia şi ipocrizia lor, îndepărtează poporul de la legea lui Dumnezeu.

În strânsă legătură cu pericopa precedentă, găsim şi exemplul ofrandei văduvei (cf. Mc 12,41-44). Isus Cristos elogiază gestul văduvei, deoarece prin atitudinea sa demonstrează că orice lucru, cât de mic ar fi el, dacă este făcut din toată inima şi cu intenţie dreaptă, este meritoriu în faţa lui Dumnezeu. Valoarea faptelor noastre nu depinde de amploarea, publicitatea şi aroganţa lor, ci de intenţia inimii.

Privind în general compoziţia celui de al XII-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu, ne putem da seama că ea are o legătură decisivă cu viaţa de familie. Acest fapt este dovedit prin modul în care Isus Cristos abordează toate situaţiile în care este pus: tot în acelaşi fel, ar trebui şi familia creştină să iasă în momentele în care pare să nu se mai găsească o cale de ieşire demnă.

Aici ne putem referi la momentele în care sărăcia, şomajul, lipsa celor materiale, dar în mod cu totul deosebit, sărăcia spirituală bate la uşa sufletului şi chiar la uşa familiilor noastre. Nu este uşor să depăşim momentele de criză, dar credem că tot adevărul este la noi; nu putem depăşi momentele de criză dacă speranţele noastre se leagă doar de lucrurile pământeşti, de "împărăţiile" acestea, nelăsând loc şi lui Dumnezeu. Exemplul cezarului ne poate fi de mare ajutor în momentul în care familia noastră devine dependentă de ceea ce este material, atât din cauza lipsurilor, cât şi din cauza bunăstării: nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. De multe ori suntem "văduvi" în cele materiale, dar bogaţi în cele spirituale. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa şi familia noastră!

În Familiaris consortium, la numărul 19, găsim:

"Prima comuniune este aceea care se creează şi se dezvoltă între soţi: bazaţi pe forţa legăturii de iubire conjugală, bărbatul şi femeia «nu mai sunt doi, ci un singur trup» şi sunt chemaţi să crească mereu în comuniunea lor prin fidelitatea zilnică faţă de jurământul matrimonial de totală dăruire reciprocă.

Această comuniune conjugală îşi are rădăcinile în complementaritatea naturală a bărbatului cu femeia şi se alimentează prin voinţa personală a celor doi soţi de a duce la îndeplinire întregul program de viaţă, ceea ce au şi ceea ce sunt: pentru aceasta, o asemenea comuniune este produsul şi semnul unei exigenţe profund umane. Dar Dumnezeu îşi asumă, în Cristos Domnul, această exigenţă umană, o întăreşte, o purifică şi o ridică, ducând-o la perfecţiune cu sacramentul căsătoriei, în care Duhul Sfânt, revărsat în celebrarea sacramentală, oferă soţilor creştini darul unei comuniuni noi de iubire, care este imaginea vie şi reală a acelei uniri cu totul speciale care face din biserică indivizibilul trup mistic al lui Cristos Domnul.

Darul Duhului Sfânt este poruncă de viaţă pentru soţii creştini şi, în acelaşi timp, impuls stimulator pentru ca în fiecare zi să progreseze spre o unire reciprocă, mereu mai bogată, la toate nivelurile - unirea trupurilor, a caracterelor, a inimilor, a minţii şi a voinţei, a sufletelor - dezvăluind, în felul acesta bisericii şi lumii, noua comuniune de iubire, dăruită de harul lui Cristos.

O atare comuniune este radical contrazisă de poligamie, care neagă în mod direct planul originar al lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că este contrară demnităţii personale a bărbatului şi a femeii, care se dăruiesc în căsătorie cu o iubire totală, de aceea unică şi exclusivă. Aşa cum scrie Conciliul Vatican al II-lea, «Unitatea căsătoriei, întărită de Domnul, apare în mod luminos în demnitatea personală a bărbatului şi a femeii şi această demnitate trebuie recunoscută în iubirea reciprocă şi deplină»" (FC 19).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.