SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 34, 09.06.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. Mc 11,1-12,44) (I)
Isus Cristos - Mesia cel aşteptat (cf. Mc 11,1-33)

Întreaga activitate a lui Isus Cristos în Ierusalim este legată de îndeplinirea misiunii încredinţate de către Dumnezeu Tatăl: mântuirea neamului omenesc. Capitolele care subliniază în mod deosebit rolul şi misiunea sa în lume, în Evanghelia sfântului Marcu, sunt capitolele XI şi XII. Făcând o analiză atentă, în capitolul al XI-lea, vom găsi primele elemente ale concretizării şi ale îndeplinirii misiunii mântuitoare a lui Isus Cristos. De fapt, structura acestui capitol este următoarea: intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. Mc 11,1-11), pilda smochinului fără fructe (cf. Mc 11,12-14.20-26), alungarea vânzătorilor din templu de către Isus Cristos (cf. Mc 11,15-19), autoritatea lui Isus Cristos (cf. Mc 11,27-33).

Odată cu intrarea triumfală a lui Isus Cristos în Ierusalim, scopul întregii sale activităţi publice este atins (cf. Mc 11,1-11) şi aici nu ne referim la faptul că el şi-ar fi primit răsplata prin uralele mulţimii, ci prin pregătirea sa pentru jertfa crucii. Prin această pericopă scripturistică, evanghelistul Marcu, care deja pregătise pe cititor în legătură cu acest pasaj în povestirea vindecării orbului Bartimeu (cf. Mc 10,46), ne prezintă faptul că regalul Fiu al lui David, adică Isus Cristos, intră în Ierusalim. Uralele poporului sunt, de fapt, uralele şi mărturia de credinţă a acestui om care şi-a recăpătat vederea în urma intervenţiei miraculoase a lui Isus Cristos. Este interesant de observat că evanghelistul Marcu nu vorbeşte despre nici o reacţie din partea lui Isus Cristos la primirea oferită de discipoli şi de către mulţime: cu siguranţă că Isus Cristos are toată puterea şi toată stăpânirea în cer şi pe pământ, totuşi, această domnie trebuie înţeleasă în perspectiva evenimentelor care vor avea loc la Ierusalim şi pe Gologota. Va fi titulus crucis (titlul crucii) acela care va acorda deplina însemnătate Împărăţiei lui Dumnezeu şi va obţine deplina înfăptuire a misiunii sale pe pământ.

În Evanghelia sfântului Marcu, blestemarea smochinului este singura povestire despre un miracol făcut de Isus Cristos în Ierusalim (cf. Mc 11,12-14). De fapt, evanghelistul a reuşit foarte bine să găsească semnificaţia simbolică a povestirii care se referă la Israel. Aşezată între intrarea triumfătoare a lui Isus Cristos în Ierusalim şi purificarea templului şi înaintea parabolei viticultorilor asasini, această parabolă face legătura între popor, cetatea sfântă şi templu. Privită şi din perspectiva următoarei pericope, care vorbeşte despre credinţă şi rugăciune (cf. Mc 11,20-26), această parabolă îmbracă forma simbolismului mesianic prin care Israel încetează să mai aibă rolul său de popor ales, acest loc luându-l un alt popor care va şti să pună în aplicare voinţa lui Dumnezeu.

Protestul lui Isus Cristos împotriva cultului din templu şi a transformării locului de rugăciune în loc de comerţ era scos în evidenţă de pericopa marciană 11,15-19. Evanghelistul Marcu accentuează tonul polemic al dialogului şi, de fapt, al tradiţiei primite: pentru el, intervenţia lui Isus Cristos în templul din Ierusalim era interpretată drept abolirea definitivă a cultului vechi care va fi înlocuit de unul nou, cel al jertfei sale pe cruce.

Dilema credulităţii şi chestiunea autorităţii lui Isus Cristos este foarte bine scoasă în evidenţă de pericopa sfântului Marcu 11,27-33. Introdusă între pericopele smochinului blestemat şi cea a viticultorilor asasini, povestirea necredinţei iudeilor este accentuată de tonul polemic al cărturarilor şi fariseilor. Chestiunea autorităţii pe care Isus Cristos o are în învăţătura pe care o dă ascultătorilor săi este mult mai amplă decât apare la prima vedere. Paralelismul pe care Isus Cristos îl face între el şi sfântul Ioan Botezătorul este unul care face referinţă la botez: aşa cum nu au crezul cuvintelor şi posibilităţii botezului lui Ioan Botezătorul, tot aşa nu vor crede nici în posibilitatea botezului mântuitor al lui Isus Cristos. Modul în care se desfăşoară întreaga acţiune îl va conduce pe Isus Cristos la drumul crucii.

Din cele relatate mai sus se pot extrage multe învăţături utile pentru familia zilelor noastre.

În primul rând, nu trebuie să uităm că suntem agasaţi de multă necredinţă, de multă răutate şi de multă împotrivire în momentul în care ne prezentăm public opţiunea noastră religioasă. Glumele proaste, ostilitatea, răceala, antipatiile, toate provocate de faptul că încercăm trăirea unei vieţi în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, produc, de multe ori, mari greutăţi întregii familii. În schimb, mare este satisfacţia în momentul în care, în ciuda tuturor acestor pericole şi obstacole, familia rămâne unită în credinţă şi rugăciune.

În al doilea rând, pericopele scripturistice din cel de al XI-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu ne învaţă să credem că drumul autentic în trăirea credinţei noastre este cel urmat de Isus Cristos: drumul corectitudinii, verticalităţii şi al speranţei în mai bine. Desigur că de multe ori pot apărea contradicţii între ceea ce noi gândim şi ceea ce familia noastră reuşeşte să înţeleagă. Totuşi, dincolo de limitele fiecărui membru în parte, avem speranţa că Dumnezeu este mereu alături de noi.

În Familiaris consortium, la numărul 18, găsim:

"Familia, întemeiată şi însufleţită de iubire, este o comunitate de persoane: soţii, părinţii, copiii, rudele. Prima obligaţie a familiei este de a trăi cu fidelitate realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o autentică comuniune de persoane.

Principiul interior, forţa permanentă şi ţelul ultim al acestei obligaţii este iubirea: aşa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, la fel, fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate creşte şi nu se poate perfecţiona în calitatea sa de comunitate de persoane. Ceea ce am scris în enciclica Redemptor hominis îşi află aplicarea genuină şi privilegiată tocmai în familia ca atare: «Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine o fiinţă de neînţeles, viaţa lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o experimentează şi nu şi-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire».

Iubirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie şi, în formă derivată şi amplificată, între membrii aceleiaşi familii - între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, între rude - este însufleţită şi dezvoltată neîncetat, pas cu pas, de un dinamism interior care duce familia la o comuniune, mereu mai profundă şi mai intensă, fundamentul şi sufletul comunităţii conjugale şi familiale" (FC 18).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.