SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 33, 02.06.2004
Drumul lui Isus Cristos spre Ierusalim (cf. Mc 8,27-10,52) (IV)
Slujirea adevărată se concretizează prin iubire (cf. Mc 10,13-52)

După ce am acordat un spaţiu special concepţiei lui Isus Cristos despre căsătorie şi divorţ, vom continua analiza celui de al X-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu. Pericopele scripturistice care alcătuiesc acest capitol sunt următoarele: copiii şi Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 10,13-16), istoria tânărului bogat (cf. Mc 10,17-31), cea de a treia vestire a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Mc 10,32-34), cererea fiilor lui Zebedeu (cf. Mc 10,35-40), porunca slujirii (cf. Mc 10,41-45), vindecarea orbului din Ierihon (cf. Mc 10,46-52).

În prima pericopă scripturistică pe care o analizăm, ne găsim în faţa unui gest plin de gingăşie, dar şi de însemnătate teologică, pe care Isus Cristos îl face în favoarea unui grup de copii (cf. Mc 10,13-16). La Isus Cristos sunt aduşi, probabil de către mamele lor, câţiva copii pentru a primi o binecuvântare: această atingere a lui Isus Cristos nu poate fi apreciată în acelaşi fel cu atingerea de vindecare pe care o vom analiza ulterior. Binecuvântarea prin impunerea mâinilor pe care Isus Cristos o dă copiilor este privită cu ostilitate de către discipoli, poate şi din cauza faptului că, în acel timp, copiii erau consideraţi la fel ca străinii, săracii şi femeile, cei din urmă în ierarhia socială. Tocmai această mentalitate este condamnată de către Isus Cristos şi el le aminteşte tuturor, dar în chip deosebit discipolilor, că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie primită cu sinceritatea, nevinovăţia şi perceprea celor curaţi din toate punctele de vedere, aşa cum sunt pruncii.

Următoarea pericopă, dorind parcă să continue explicaţia Împărăţiei lui Dumnezeu, trece de la copii la tineri şi aici avem învăţătura pe care Isus Cristos ne-o oferă cu privire la tânărul cel bogat (cf. Mc 10, 17-31). Mărturia limbajului şi atitudinea critică la adresa bogăţiilor din partea lui Isus Cristos sunt strâns legate de perspectiva urmării necondiţionate a lui Dumnezeu din partea omului. Radicalitatea urmării lui Dumnezeu este foarte bine conturată de către evanghelist, ţinând cont de faptul că atât Isus Cristos, cât şi discipolii săi au trăit în această alegere. În explicaţia pe care Isus Cristos o dă acestui tânăr, se poate întrevedea care este motivul falimentului omului bogat: deasupra a toate, trebuie pus harul lui Dumnezeu, care elimină slăbiciunea umană şi lucrează tocmai acolo unde încetează puterea şi inteligenţa umană. În aceasta constă deschiderea omului către Dumnezeu şi către perfecţiunea evanghelică. Atotputernicia lui Dumnezeu se deschide mântuirii omului, dacă el răspunde prin credinţă şi abandonare la planul divin. Pe aceeaşi undă trebuie să se găsească şi discipolii autentici ai lui Isus Cristos dacă doresc cu adevărat să-l urmeze pe Dumnezeu.

Evanghelistul Marcu notează faptul că Isus Cristos era în drum spre Ierusalim şi, în această postură de pelegrin, el le reaminteşte faptul că în cetatea sfântă va suferi, va fi răstignit, va muri şi va învia (cf. Mc 10,32-34): de fapt, Marcu atribuie o importanţă deosebită celei de a treia vestiri a morţii şi învierii lui Isus Cristos. El ne arată semnificaţia cristologică a pericopei prin faptul că ni-l prezintă pe Isus Cristos drept cel care, de bunăvoie, urcă spre Ierusalim, locul răstignirii sale. Deşi el prevedea în mod clar sfârşitul dramatic al vieţii sale în cetatea sfântă, nu se lasă îndepărtat de la planul de mântuire pe care Dumnezeu Tatăl i l-a încredinţat: el acceptă ascultător jertfa sa pe cruce, jertfă dispusă de Tatăl ceresc. În acelaşi timp, acest anunţ este de maximă importanţă şi pentru discipoli, deoarece, apropiindu-se de Ierusalim, vor avea posibilitatea să afle ce înseamnă a-l urma cu adevărat pe Isus Cristos şi le este oferită posibilitatea să se decidă. Ei, deşi îl urmează pe Maestrul lor în drumul către Iersualim, nu ştiu şi nu sunt încă în stare să se decidă pentru o urmare totală: marele moment al descoperirii revelaţiei lui Dumnezeu pe lemnul crucii de abia urma să se reveleze!

În contradicţie cu anunţul morţii şi învierii sale, discipolii încep o dispută cu privire la întâietatea dintre ei (cf. Mc 10,35-45). Pericopa poate fi împărţită în două părţi: dialogul lui Isus Cristos cu fiii lui Zebedeu (cf. Mc 10,35-40) şi următoarea învăţătură adresată celor doisprezece (cf. Mc 10,41-45). Întregul material al acestei pericope ne prezintă o tipică dispută între discipoli şi o interpretare autentică a mesajului pe care Isus Cristos l-a făcut normă de viaţă în întreaga sa activitate publică: slujirea adevărată se concretizează prin iubire! Adevărata întâietate o au acei discipoli ai lui Isus Cristos care în cadrul comunităţii sunt primii în slujire şi care-şi dau viaţa pentru Fiul Omului. În momentul revelării definitive a lui Dumnezeu, adică la paruzie, fiecare îşi va primi locul care i se cuvine.

Vindecarea orbului din Ierihon (cf. Mc 10,46-52) orientează întreaga pericopă către sfârşitul vieţii pământeşti a lui Isus Cristos. Faptul că această pericopă de vindecare a orbului din Ierihon se termină cu observaţia că acesta, după vindecare, îl urma pe drumul către Ierusalim, indică faptul că se face un paralelism între urmarea discipolilor şi a celor care din credinţă îl urmează pe Isus Cristos: credinţa este şi va fi cheia de interpretare a vieţii, morţii şi învierii lui Isus Cristos.

Plecând de la aceste pericope şi proiecând cele observate mai sus, cu siguranţă că se nasc câteva întrebări: Care este atitudinea mea faţă de cei din familie, faţă de copii, faţă de binecuvântarea pe care aceştia trebuie să o primească de la Dumnezeu? Sunt eu capabil ca în cadrul familiei din care fac parte să devin "semn vizibil" al slujirii prin iubire şi al iubirii prin slujire, după exemplul lui Isus Cristos?

Desigur că nu este uşor pentru nici unul dintre noi să răspundă şi să dea noi alternative valabile pentru a rezolva eventualele "întâietăţi" ale persoanei noastre, în detrimentul familiei din care facem parte. Este destul de greu, în momentul în care am pierdut din elanul şi din frumuseţea primelor clipe trăite împreună cu soţul sau soţia, a emoţiilor apariţiei primului boboc de viaţă în leagănul familiei, să răspundem, dar nu este încă nimic pierdut. Aşa cum discipolii nu au înţeles pe deplin planul lui Dumnezeu decât la Rusalii, tot aşa şi familia zilelor noastre să aibă curajul să ceara ajutorul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ajutor care să se concretizeze prin iubire, respect, înţelegere, deoarece viaţă trăită în respect conjugal, asemenea pruncilor, ne poate reda nevinovăţia primară.

Găsim în Familiaris consortium, la numărul 16:

"Fecioria şi celibatul pentru împărăţia lui Dumnezeu nu numai că nu contrazic demnitatea căsătoriei, ci o presupun şi o întăresc. Căsătoria şi fecioria sunt cele două moduri de exprimare şi trăire a unicului mister al legământului lui Dumnezeu cu poporul său. Când nu este preţuită căsătoria, nu poate exista nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este considerată ca o mare comoară dată de Dumnezeu, îşi pierde semnificaţia şi renunţarea la ea pentru împărăţia cerurilor.

De fapt, pe bună dreptate spune sfântul Ioan Gură de Aur: «Cine condamnă căsătoria, ştirbeşte şi gloria fecioriei; şi invers, cine o laudă, face mai admirabilă şi mai strălucitoare fecioria. Ceea ce apare bine, numai în comparaţie cu un rău, nu este un mare bine; dar ceea ce este încă mai bine dintre toate lucrurile bune recunoscute în mod universal, este sigur un bine în cel mai mare grad».

În starea de feciorie omul este în aşteptarea - chiar şi cu trupul - nunţii escatologice a lui Cristos cu Biserica, dăruindu-se integral Bisericii în speranţa că Cristos i se va dărui în plinătatea adevărului vieţii veşnice. Persoana care trăieşte în feciorie anticipează în felul acesta în trupul său lumea cea nouă a învierii viitoare.

Prin forţa acestei mărturisiri, fecioria menţine vie în Biserică conştiinţa misterului căsătoriei şi o apără de orice micşorare şi sărăcire.

În special, făcând liberă inima omului, «(...) aşa încât să se aprindă mai mult de iubirea către Dumnezeu şi către toţi oamenii», fecioria dă mărturie de faptul că împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui sunt acea perlă preţioasă care trebuie preferată oricărei alte valori, oricât de mare ar fi ea, şi că trebuie căutată ca unica valoare definitivă. Pentru aceasta, Biserica, în tot cursul istoriei ei, a apărat mereu superioritatea acestei carisme în comparaţie cu căsătoria, datorită legăturii cu totul speciale pe care o are cu împărăţia lui Dumnezeu.

Deşi a renunţat la fecunditatea fizică, persoana feciorelnică devine în chip spiritual fecundă, tată şi mamă a multora, cooperând la realizarea familiei după planul lui Dumnezeu.

Soţii creştini au pentru aceasta dreptul de a aştepta de la persoanele feciorelnice exemplul bun şi mărturia fidelităţii faţă de vocaţia lor până la moarte. Aşa cum pentru soţi fidelitatea devine uneori dificilă şi cere sacrificii, mortificare şi renunţare la sine, aşa se poate întâmpla şi cu persoanele feciorelnice. Fidelitatea acestora, chiar şi în eventualele încercări, trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi.

Aceste reflecţii despre feciorie pot ilumina şi ajuta pe aceia care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să se căsătorească şi apoi au acceptat situaţia lor în spirit de slujire" (FC 16).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.