SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 32, 26.05.2004
Drumul lui Isus Cristos spre Ierusalim (cf. Mc 8,27-10,52) (III)
Învăţătura lui Isus Cristos despre căsătorie şi divorţ (cf. Mc 10,1-12)

Capitolul al X-lea din Evanghelia sfântului Marcu aduce în discuţie mai multe argumente şi teme dintre care amintim: căsătoria şi divorţul, urmarea necondiţionată a lui Isus Cristos, a treia vestire a morţii şi învierii sale etc. Ţinând cont de importanţa familiei şi de criza prin care aceasta trece în ceea ce priveşte sacramentul căsătoriei, ne vom ocupa mai îndeaproape de acest argument şi-l vom analiza separat de celelalte ale acestui capitol.

Pericopa scripturistică cu care începe cel de al X-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu leagă o indicaţie geografică destul de imprecisă de o descriere generală a activităţii de învăţător a lui Isus Cristos şi are drept centru al catehezei căsătoria şi divorţul (cf. Mc 10,1-12). Această pericopă se poate împărţi în două momente: învăţătura lui Isus Cristos îndreptată către mulţime (cf. Mc 10,1-9) şi învăţătura îndreptată către discipoli (cf. Mc 10,10-12). În timp ce în prima parte a pericopei disputa cu fariseii se bazează pe o mărturie a Sfintei Scripturi, de fapt, a Legii lui Moise, care depăşeşte preceptul mozaic al divorţului, a doua parte prezintă regulile concrete ale explicării legii căsătoriei.

Într-una din zile, când Isus Cristos învăţa mulţimea, s-au apropiat de el câţiva farisei cu intenţia de a-l pune la încercare. Întrebarea lor, plină de viclenie, se concentra asupra unei interpretări a legii lui Moise care permitea ca bărbatul să-şi repudieze soţia şi, prin această metodă, ei sperau să demonstrez poporului că Isus Cristos este un călcător de lege, deoarece pentru iudaismul oficial de atunci era posibilă dezlegarea oricărei căsătorii şi divorţul era prevăzut de lege, iar prin acest procedeu Isus Cristos era pus în contradicţie cu legea. Răspunsul lui Isus Cristos nu întârzie să vină şi întrebării puse i se răspunde cu o contraîntrebare: el îi întreabă în legătură cu ceea ce Moise a poruncit în lege , dar întrebarea sa nu se referă la ceea ce ei doreau să audă, ci la poruncile lui Dumnezeu şi nu la cele lăsate de oameni.

În contextul acestei pericope, Isus Cristos nu se lasă angrenat în raţionamentele oarbe şi nedrepte ale omului şi la "împietrirea inimii" care-i conduce pa oameni la tot felul de artificii pentru a-şi rezolva problemele şi pentru a fugi din faţa responsabilităţilor ce sunt asumate o dată cu căsătoria. Prin luarea de poziţie a lui Isus Cristos faţă de farisei, el confirmă prescrierea lui Moise citată de farisei, dar o leagă de "împietrirea inimii lor" şi le demonstrează că nu este contradicţie între un cuvânt şi altul al Sfintei Scripturi, ci le arată care era gândirea originară a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte porunca iubirii dintre bărbat şi femeie. Isus Cristos, prin intervenţia sa, doreşte ca omul să înţeleagă că ceea ce este important este unirea dintre cei doi, bărbat şi femeie, care au fost creaţi şi destinaţi de Dumnezeu unul pentru altul. Cei doi - şi aici avem un punct distinct de Vechiul Testament - lasă casa părintească pentru a îndeplini misiunea de procreare încredinţată lor de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pentru a forma o familie, nu pentru un scop egoist, ci pentru totdeauna. Prin această luare de poziţie, Isus Cristos respinge o concepţie, deja bine cunoscută în teologia iudaică, conform căreia, la origine, Adam ar fi fost un om androgin iar sacramentul căsătoriei l-ar fi introdus în condiţia iniţială a planului lui Dumnezeu. Interzicerea divorţului nu este absolut deloc legată de un proces natural, ci de voinţa lui Dumnezeu care dispune liber de toate planurile sale pe care le împărtăşeşte omului.

Viaţa familiei contemporane este dezorientată şi greu pusă la încercare atât de societate în ansamblu, cât şi de noile concepţii libertine, în ceea ce priveşte noul mod de a trăi viaţa de căsătorie.

Se cunoaşte foarte bine faptul că în ziua de astăzi se face simţită o cultură a bunului plac, o cultură europeană care încearcă să-şi exprime identitatea liberă de orice lege morală: de fapt, putem constata că ne aflăm în faţa unui adevărat declin moral. Biserica, în persoana Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, precum şi prin vocea autoritară şi competentă a diferiţilor prelaţi, a tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte minimalizarea, destabilizarea şi ignorarea familiei ca instituţie şi ca sacrament. Cardinalul Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, a deplâns, de asemenea, Carta europeană a drepturilor fundamentale în care căsătoria este definită cu termeni vagi, afirmând că recunoaşterea divorţului şi a uniunilor între persoane de acelaşi sex va conduce la o dizolvare a imaginii omului, cu consecinţe deosebit de grave.

Dreptul familiei tradiţionale este văzut ca o alternativă între atâtea altele şi cei care se opun altor forme de căsătorie sunt consideraţi drept înapoiaţi şi bigoţi. Dar, oare, a îndeplini poruncile lui Dumnezeu înseamnă a încălca drepturile omului? A lăsa ca viaţa familiei să fie condusă de stimă, respect, adevăr şi iubire înseamnă a încălca libertatea altuia? A sacrifica timpul şi energiile pentru întemeierea, construirea şi respectarea unei familii bazate pe raporturi fireşti de sexualitate este un pas înapoi? Pentru o societate care se doreşte a fi "europeană" şi "democratică", preceptele care stau la bază trebuie să fie acelea ale rădăcinilor creştine, pentru că, în caz contrar, în numele şi de dragul unei "libertăţi" rău înţelese, continentul nostru european, din leagănul civilizaţiei, culturii şi al vieţii, va deveni leagănul morţii, nonculturii şi va simboliza gheena morală de care vorbeşte Isus Cristos.

Nu ajunge ca descoperirile ştiinţifice şi tehnologice să ofere omului noi posibilităţi de procreare, nu ajunge să ne adunăm în locuri publice, în pieţe sau în parlamente pentru a decide viaţa a sute de milioane de oameni, aprobând şi scandând lozinci ce nu spun decât că omul este singurul stăpân al vieţii sale şi că Dumnezeu nu există pentru viaţa morală. Tehnica şi bioetica au datoria să salveze vieţi, nu să le distrugă! Viaţa şi căminul unei familii heterosexuale nu vor putea fi nicicând înlocuite cu "pseudofamilii", cu uniri de circumstanţă, cu adultere şi alte alternative: omul este şi devine liber în momentul în care se identifică cu Dumnezeu prin iubire, respect şi înţelegere.

Familiaris consortium, la numărul 17, ne spune:

"În planul lui Dumnezeu creator şi mântuitor, familia descoperă nu numai «identitatea» sa, ceea ce «este», dar şi «misiunea» sa, adică ceea ce poate şi trebuie «să facă». Misiunile pe care familia este chemată de Dumnezeu să le dezvolte în istorie, decurg din însăşi fiinţa ei şi sunt reprezentate prin dezvoltarea dinamică şi esenţială. Orice familie descoperă şi află în ea însăşi strigătul neîncetat care defineşte demnitatea şi responsabilitatea ei: familie, «devii» ceea ce «eşti»!

Reîntoarcerea la «începutul» gestului creator al lui Dumnezeu este, aşadar, o necesitate pentru familie, dacă vrea să se cunoască şi să se realizeze după adevărul intim, nu doar al fiinţei sale, ci şi al modului său de a acţiona în istorie. Conform planului divin, familia este constituită drept «comunitate intimă de viaţă şi iubire» şi, ca atare, are misiunea de a deveni mereu mai mult decât ceea ce este, adică o comunitate de viaţă şi iubire, într-o astfel de tensiune, aşa cum este cerută de orice realitate creată şi mântuită, încât să-şi afle împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu. În acea perspectivă, apoi, care atinge la baza realităţilor, esenţa şi obligaţiile familiei sunt definite, în cele din urmă, de dragoste. Pentru aceasta, familia primeşte misiunea de a păstra, de a descoperi şi de a comunica dragostea; ca reflex viu şi reală participare la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru Biserică, mireasa lui.

Orice obligaţie deosebită a familiei este expresia şi înfăptuirea concretă a acestei misiuni fundamentale. Este necesar, deci, ca să pătrundem mai adânc în bogăţiile deosebite ale misiunii familiei şi să sondăm conţinutul multiplu şi unitar al acestei misiuni.

În acest sens, plecând de la iubire şi mereu referindu-ne la ea, recentul sinod a evidenţiat patru obligaţii generale ale familiei: formarea unei comunităţi de persoane, în serviciul vieţii, participarea la dezvoltarea societăţii şi participarea la viaţa şi la misiunea Bisericii" (FC 17).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.