SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 31, 19.05.2004
Drumul lui Isus Cristos spre Ierusalim (cf. Mc 8,27-10,52) (II)
Descoperirea identităţii lui Isus Cristos (cf. Mc 9,2-50)

Continuând drumul său spre Ierusalim, Isus Cristos se descoperă ucenicilor săi şi-şi dezvăluie, pentru un moment, identitatea şi puterea pe care le are de la Dumnezeu Tatăl: acest lucru îl face pentru a-i întări şi pentru a-i încuraja în mărturisirea mesajului evanghelic lumii întregi după marile evenimente ce vor urma în cetatea sfântă. Pericopele scripturistice ale celui de al IX-lea capitol al Evangheliei sfântului Marcu sunt următoarele: schimbarea la faţă a lui Isus Cristos (cf. Mc 9,2-13), vindecarea unui tânăr posedat de diavol (cf. Mc 9,14-29), a doua anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Mc 9,30-32), întâietatea între apostoli (cf. Mc 9,33-37), puterea numelui lui Isus Cristos (cf. Mc 9,38-41) şi pericolul scandalului (cf. Mc 9,42-50).

Intenţia relatării pericopei scripturistice a schimbării la faţă a lui Isus Cristos (cf. Mc 9,2-13) de către evanghelistul Marcu este multiplă. Înainte de toate, evanghelistul introduce povestirea într-o succesiune istorică: alegerea celor trei discipoli confirmă măreţia revelaţiei şi-i aşează în interiorul grupului celor doisprezece drept mesageri speciali ai revelaţiei lui Isus Cristos iar accentul pus pe Moise şi pe profetul Ilie subliniază că Isus Cristos inaugurează sfârşitul timpurilor. În acest context, sfântul Petru, purtătorul de cuvânt al discipolilor, este prezentat drept persoana care nu înţelege ceea ce se întâmplă (cf. Mc 9,6), deoarece prin exprimarea dorinţei de a face o locuinţă materială şi pământească (o colibă), el doreşte, de fapt, să păstreze în mod durabil revelaţia măreţiei cereşti a lui Isus Cristos. Această dorinţă, înţeleasă pe planul uman al persoanei, contrazice vocaţia discipolului de a se face părtaş la urmarea crucii lui Isus Cristos: de fapt, este contrară ideii pătimirii. Pe acest fundal, câştigă un substrat specific: al apelativului divin şi al ascultării cuvintelor Fiului lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu care se revelează aparţine altei lumi: le nu poate să-şi facă locuinţă în această lume. Discipolul trebuie să o aştepte şi să spere în ea şi nu trebuie să se lase disociat de ceea ce îi este menit, adică nu trebuie să uite că el trebuie să-l urmeze pe Isus Cristos sub cruce. Sfântul Petru nu a fost descris, în acest pasaj scripturistic, drept reprezentantul unei părţi a comunităţii care se plânge de cruce, ci este simbolul protestelor din noi, creştinii, împotriva suferinţei cu care se ia contact. Revelaţia făcută de Isus Cristos pe munte discipolilor săi este, de fapt, o transformare şi o chemare pentru urmarea necondiţionată a Fiului lui Dumnezeu.

Pasajul vindecării tânărului posedat de diavol (cf. Mc 9,14-29) este introdus de către evanghelist imediat după întoarcerea lui Isus Cristos de pe munte, după schimbarea sa la faţă. Scena turbulentă de la început, adică discuţia în plină desfăşurare pe care discipolii o au cu mulţimea şi cu cărturarii, prevesteşte o serie de evenimente. Discuţia cu cărturarii deja recheamă atenţia asupra iminentei intenţii a evanghelistului de a situa în centru comportamentul discipolilor: el reuşeşte să facă acest lucru, contrapunându-se incapacităţii discipolilor şi atitudinii tatălui acestui tânăr. În dialogul tatălui cu Isus Cristos, credinţa este definită drept puterea care este capabilă să înfăptuiască orice şi, de aceea, implicit, falimentul discipolilor este atribuit necredinţei lor. Credinţa şi, deci, vindecarea sunt obţinute doar în totală şi încrezătoare adeziune la Isus Cristos, a cărui credinţă este infinită. Deoarece modelul de urmat în credinţă este acela al lui Isus Cristos şi nu acela al tatălui posedatului, critica adresată discipolilor este redimensionată: a participa la credinţa în Isus Cristos, credinţă ce niciodată nu poate fi ajunsă în dimensiunea sa profundă, aşa cum a fost trăită de Isus Cristos, trebuie să fie scopul de urmat. Mustrarea Fiului Omului adresată discipolilor, mulţimii şi cărturarilor este în contrast cu credinţa lui Isus Cristos, deoarece el situează necesitatea rugăciunii ca prioritară în exprimarea pură a credinţei. Vindecarea poate fi obţinută doar prin sacrificiu, prin eliminarea oricărei false siguranţe şi prin dăruirea de sine, prin adeziunea necondiţionată la Isus Cristos.

Imediat după această vindecare miraculoasă, Isus Cristos se îndreaptă către ţinutul Galileii unde anunţă a doua oară moartea şi învierea sa (cf. Mc 9,30-32). Cu a doua prezicere a pătimirii, evanghelistul Marcu oferă posibilitatea de a orienta în mod şi mai categoric activitatea lui Isus Cristos către sfârşitul care va fi împlinit la Ierusalim. Galileea nu-l mai poate reţine pe Isus Cristos: discipolii urmează pe maestrul lor pe acest drum al umilinţei, pătimirii şi morţii. Totuşi, nu moartea şi suferinţa vor avea ultimul cuvânt, deoarece învierea lui Isus Cristos le dăruieşte un exemplu uimitor: acela care închide ochii la imaginea lui Isus Cristos, cel care pătimeşte şi moare, nu poate să-i ţină deschişi în faţa aceluiaşi Isus Cristos înviat.

Legat de pericopa anterioară este şi pasajul imediat următor, care se poate rezuma în următoarea denumire: adevărata măreţie se demonstrează în a sluji! (cf. Mc 9,33-37). Anunţului pătimirii îi urmează o scenă a discipolilor care scoate în evidenţă neputinţa înţelegerii din partea discipolilor a ideii pătimirii. Evanghelistul Marcu ne face cunoscut semnificaţia principală a acestei învăţături şi dă drept măsură a adevăratei măreţii disponibilitatea de a sluji: în momentul în care se caută egoist numai avantaje, discipolul pierde identitatea sa. În cazul în care el uită de sine însuşi şi se face solidar cu cei ce nu au nici un fel de privilegiu, în acel moment este îmbrăţişat, cuprins de iubirea lui Isus Cristos, aşa cum este înveşmântat de iubire un copil din partea părinţilor săi.

În continuarea relatării evangheliei sale, Marcu introduce o pericopă cu un conţinut interesant: un oarecare învăţa şi scotea diavoli în numele lui Isus Cristos (cf. Mc 9,38-41). Rolul acestui necunoscut în Evanghelia lui Marcu este structurat în două scopuri. Înainte de toate, comportamentul apostolului Ioan ne oferă încă o dată un exemplu al faptului că discipolii nu au înţeles, la momentul respectiv, necesitatea corecţiei slujirii: discipolii nu se ceartă numai pentru ocuparea primului loc între ei, ci ei se mândresc şi pentru privilegiile pe care le au. Într-un al doilea moment, evaluarea activităţii exorciste exprimă o relativitate: lăsaţi să facă exorcisme şi cei străini! Aceasta este porunca lui Isus Cristos. Împărăţia lui Dumnezeu aparţine şi acelora care fac minuni în numele lui Isus Cristos: ceea ce contează nu este senzaţionalul, ci iubirea practicată în ascuns, care de multe ori se concretizează şi prin oferirea unui pahar cu apă, a unui cuvânt de încurajare etc.

Pericolul scandalurilor este foarte mare şi, de aceea, Isus Cristos îşi avertizează discipolii (cf. Mc 9,42-50). Dincolo de discursul pe care Isus Cristos îl adresează discipolilor este clară intenţia de fond ce urmează celei de a doua anunţări a morţii şi învierii sale. În urmarea lui Isus Cristos în lupta decisivă împotriva a ceea ce este rău, discipolii trebuie să fie gata de a evita scandalul în orice circumstanţă, de a lua asupra lor renunţarea şi sacrificiul. Acest lucru este îndeplinit nu atât pentru o asceză, ci pentru a întări comuniunea dintre discipoli, deoarece aceasta este de foarte multe ori ameninţată de controverse în legătură cu precedenţa, cu căutarea de privilegii etc. În acest caz, porunca finală de a păstra pacea înseamnă a contribui la depăşirea tuturor obstacolelor ce stau în faţa unităţii şi înţelegerii şi acest lucru este posibil doar prin puterea acelui spirit al slujirii, adică a duhului lui Isus Cristos.

Învăţătura acestui capitol, al IX-lea, al Evangheliei sfântului Marcu, readuce în prim plan catehizarea pe care Isus Cristos o face atât ucenicilor săi, cât şi mulţimii iar ea se concretizează prin faptul că cel ce doreşte să fie alături de el trebuie să slujească, să devină un slujitor fidel şi coerent.

Asociind aceste pericope scripturistice familiei creştine din contextul contemporan, se poate spune că adevărata familie este aceea care ştie să slujească, adică este aceea care se lasă condusă de Duhul lui Dumnezeu în toate momentele vieţii. Deoarece, alături de momentele de bucurie, în viaţa familiei pot apărea momente de tensiune, neînţelegere a planului lui Dumnezeu, de frustrare şi egoism, acestea se pot contracara numai printr-o slujire autentică, prin capacitatea fiecărui membru al familiei în parte de a abandona individualismul şi de a accepta viaţa de uniune asumată odată cu sacramentul căsătoriei.

Desigur că nu întotdeauna se poate înţelege planul lui Dumnezeu în totalitatea sa şi există pericolul de a ne refugia în moduri diferite de singurătate, neacceptare şi dezorientare, de a ne refugia în anumite "surogate", convenţionale sau neconvenţionale; totuşi, Isus Cristos ne invită, aşa cum a făcut-o şi cu discipolii săi, la o credinţă vie şi autentică, la o slujire adevărată care-şi va găsi finalitatea în comuniunea deplină în Biserică şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, la numărul 15, ne spune:

"În căsătorie şi în familie se constituie un complex de relaţii interpersonale - cadru nupţial, relaţia paternitate - maternitate, filiaţia, fraternitatea, prin care orice persoană umană este introdusă în «familia umană» şi în «familia lui Dumnezeu», care este Biserica.

Căsătoria şi familia creştină construiesc Biserica: de fapt, în familie persoana umană nu numai că este născută, iar prin educaţie este introdusă progresiv în comunitatea umană, dar, prin botez şi educaţia la credinţă, persoana este introdusă şi în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.

Familia umană, dezagregată de păcat, este reconstituită în unitatea sa de forţă mântuitoare a morţii şi învierii lui Cristos. Căsătoria creştină, părtaşă la eficacitatea salvatoare a acestui eveniment, constituie locul natural în care are loc inserarea persoanei umane în marea familie a Bisericii.

Porunca de a creşte şi de a înmulţi, dată la început bărbatului şi femeii, ajunge în acest mod la adevărata şi deplina ei realizare.

Biserica găseşte în acest mod, în familia născută din sacrament, leagănul şi locul în care poate să pătrundă în generaţiile umane, iar acestea, la rândul lor, găsesc locul de-a intra în Biserică" (FC 15).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.