SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 30, 12.05.2004
Drumul lui Isus Cristos spre Ierusalim (cf. Mc 8,27-10,52) (I)
Sfântul Petru - paradigma omului mântuit (cf. Mc 8,27-9,1)

În contextul evangheliei sfântului Marcu, un pasaj hotărâtor este drumul pe care Isus Cristos, împreună cu ucenicii săi, îl va face spre Ierusalim, locul şi destinaţia ultimă a activităţii sale publice. Începând cu jumătatea celui de al VIII-lea capitol, evanghelistul ni-l prezintă pe Isus Cristos într-o postură inedită: el îşi anunţă moartea! Continuând logica relatării, evanghelistul Marcu nu schimbă protagonistul, chiar dacă la prima vedere ar părea că sfântul Petru devine centrul acţiunii, ci lasă ca prin vocea primului apostol să fie recunoscut drept Mesia şi atrage atenţia asupra necesităţii pătimirii sale. Învăţătura pe care Isus Cristos o dă apostolilor include şi pe aceea a urmării crucii care, de fapt, înseamnă renunţarea la tot pentru a fi alături de cel Răstignit. Divizarea pericopelor celei de a doua părţi a capitolului al VIII-lea este următoarea: mărturisirea lui Petru (cf. Mc 8,27-30), prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Mc 8,31-33) şi condiţiile urmării lui Isus Cristos (cf. Mc 8,34-9,1).

Pericopa mărturisirii sfântului Petru (cf. Mc 8,27-30) este în strânsă legătură cu următoarea, cea a primei anunţări a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Mc 8,31-33), deoarece se poate observa o unitate între trei momente distincte ale acţiunii prezentate: întrebarea pusă de Isus Cristos şi profesiunea de credinţă a sfântului Petru (cf. Mc 8,27-30), prezicerea pătimirii sale (cf. Mc 8,31) şi mustrarea sfântului Petru de către Isus Cristos (cf. Mc 8,32-33).

Locul povestirii evanghelistului este Cezareea lui Filip iar aici se prezintă şi motivul călătoriei, care este înţeleasă în perspectiva pătimirii sale la Ierusalim. De fapt, este aceeaşi călătorie pe care sfântul Ioan Botezătorul a făcut-o arătând care va fi sfârşitul lui Isus Cristos. Faptul că Isus Cristos întreabă care este înţelesul misiunii sale în popor nu este altceva decât o provocare la adresa lor şi a sfântului Petru care va mărturisi credinţa lor în Fiul lui Dumnezeu. Pe fondul contrastului de opinii ale lumii cu privire la Isus Cristos, totuşi se poate observa că el este perceput drept cineva mai mare decât cei din vechime, care a inaugurat timpul mântuirii universale. Dacă în spatele judecării, din partea mulţimii, a lui Isus Cristos drept Ioan Botezătorul (cf. Mc 8,28) se întrevede moartea sa şi prezumtiva sa înviere, profesiunea de credinţă a sfântului Petru cuprinde în sine credinţa pascală creştină.

Plecând de la această bază, evanghelistul Marcu stabileşte în mod clar un raport între Isus Cristos, moartea şi învierea sa. Prima anunţare a pătimirii lui Isus Cristos este plină de semnificaţie şi destinului suferinţei şi morţii Fiului Omului îi este dedicat un spaţiu mai mare deoarece este situat la sfârşitul drumului său pământesc (cf. Mc 8,31-33). Călătoria pământească a lui Isus Cristos se identifică cu destinul dreptului care suferă: a trebui să suferi mult este o sinteză a vieţii pământeşti, iar destinul lui Isus Cristos este aşezat alături în mod direct de această situaţie. Totuşi, în acest context, apare o nouă mentalitate în privinţa învierii: dacă pentru Vechiul Testament morţii nu pot învia decât la porunca lui Dumnezeu, Isus Cristos învinge moartea prin propriile sale puteri (cf. Mc 8,31). Prin acest anunţ genuin al evangheliei Domnul Isus Cristos se opune mentalităţii timpului, iar atitudinea lui Petru, care se răzvrăteşte împotriva destinului final al lui Isus Cristos, ne demonstrează cât de condiţionat este omul în alegerile pe care le face. Prin cuvintele sale, sfântul Petru ne spune că este foarte uşor să faci o profesiune de credinţă exterioară, dar foarte greu să o pui în aplicare.

Urmarea decisivă şi necondiţionată a lui Isus Cristos este centrul pericopei următoare a evangheliei sfântului Marcu (cf. Mc 8,34-9,1). Cu această povestire, Marcu a creat o învăţătură eficace îndreptată către discipoli şi care primeşte o particulară relevanţă ţinând cont de pericopele anterioare, adică acelea legate de prima veste a morţii lui Isus Cristos şi a opoziţiei sfântului Petru. În acest text apare foarte clar că urmarea lui Isus Cristos este, de fapt, urmarea crucii şi că a fi ucenicul său comportă disponibilitatea de a renunţa la sine însuşi şi de a accepta martiriul. Cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, nu doar a început Împărăţia lui Dumnezeu, ci, în momentul în care va învia, se va definitiva Biserica sa. Între moartea şi învierea sa, pe de o parte, şi paruzie, pe de altă parte, se află timpul propice pentru vestirea evangheliei şi din această cauză discipolii săi vor suferi şi vor muri.

Pericopele prezentate de către evanghelistul Marcu conţin o nostalgie, dar şi o nouă speranţă: cei care ştiu să împartă cu Isus Cristos munca istovitoare a apostolatului aceia se vor bucura de înviere împreună cu el.

Mesajul transmis familiilor de aceste pasaje scripturistice este unul dens şi important, deoarece, privind prin premiza societăţii actuale, multe sunt obstacolele în viaţa omului în ceea ce priveşte mărturisirea deplină a lui Isus Cristos şi a evangheliei sale. Nu este nici un secret pentru noi că în momentul în care familia, fiecare membru al ei, începe o adevărată convertire, o schimbare de mentalitate şi priveşte lucrurile prin optica lui Dumnezeu şi a evangheliei sale, imediat apar întregiri, aparent nevinovate, care-i supun la mari presiuni: dacă Dumnezeu, dacă Isus Cristos este Mesia, de ce atâta ură, atâta mizerie morală, atâta neînţelegere, atâta răutate? El, Fiul lui Dumnezeu, nu ar putea stăvili durerea şi moartea? Aceste întrebări se pot auzi pe stradă, la locul de muncă, în şcoli, facultăţi, spitale... Şi care ar trebui să fie răspunsul familiei?

Răspunsul cel mai oportun şi categoric este cel evanghelic: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mc 8,34). Urmarea autentică presupune curaj, responsabilitate şi speranţă.

Familiaris consortium, la numărul 14, ne spune:

"După planul lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa căsătoriei.

În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esenţial dar iar iubirea conjugală, în timp ce-i conduce pe soţi la «cunoaşterea» reciprocă ce îi face «un singur trup», nu se epuizează în interiorul perechii conjugale, pentru că îi face apţi pentru maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu la darul vieţii unei noi persoane umane. În felul acesta, soţii, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dincolo de ei înşişi, dăruiesc realitatea fiilor lor, reflux viu al iubirii lor, semn permanent al unităţii conjugale şi sinteza vie şi indisolubilă a fiinţei lor de tată şi mamă.

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Iubirea lor părintească este chemată să devină pentru copii semnul vizibil al iubirii însăşi a lui Dumnezeu de la care «primeşte nume orice paternitate în cer şi pe pământ».

Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că şi atunci când nu e posibilă procrearea, viaţa conjugală nu-şi pierde prin aceasta valoarea. De fapt, sterilitatea fizică poate fi ocazie pentru soţi ca să întreprindă alte servicii importante pentru viaţa persoanei umane, cum ar fi adopţiunea, diferitele forme de opere educative, ajutorarea altor familii, a copiilor săraci şi a handicapaţilor" (FC 14).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.