SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 29, 05.05.2004
Activitatea lui Isus Cristos în ţinuturile păgâne (cf. Mc 7,24-8,26) (II)
Isus Cristos - semnul lui Dumnezeu (cf. Mc 8,1-26)

Continuându-şi activitatea sa în ţinuturile păgâne, Isus Cristos reconfirmă minunile şi vindecările miraculoase pe care le făcuse şi în ţinutul Galileii, iar prin această lucrare dorea să le explice tuturor ascultătorilor că adevăraţii ucenici şi adevărata comunitate sunt aceia care ştiu să vadă semnele timpului. Prima parte a capitolului al optulea al Evangheliei sfântului Marcu este confirmarea faptului că miracolele sunt instrumente eficace ale prezentării Împărăţiei lui Dumnezeu aici pe pământ. Structurarea acestor prime pericope este următoarea: a doua înmulţire a pâinilor de către Isus Cristos (cf. Mc 8,1-10), semnul din cer (cf. Mc 8,11-13), avertizarea discipolilor de către Isus Cristos (cf. Mc 8,14-21), vindecarea orbului din Betsaida (cf. Mc 8,22-26).

Povestirea celei de a doua înmulţiri a pâinilor (cf. Mc 8,1-10) poate fi interpretată doar dacă luăm în consideraţie prima minune de acest fel (cf. Mc 6,30-44). Relatările sunt aproximativ aceleaşi, doar că lipsesc sau sunt adăugate câteva elemente noi: în ceea ce priveşte lipsurile, este vorba despre popor, adică nu mai este înfometat poporul iudeu, ci popoarele care-l urmează; în ceea ce priveşte elementele noi, este vorba despre şapte pâini şi nu doar de cinci ca în prima relatare. Această pericopă scripturistică are, de fapt, un substrat teologic bine determinat şi anume că dacă Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la poporul ales, iar pâinea oferită de Isus Cristos poate sătura nu atât trupurile, cât mai ales, sufletul, în acelaşi mod, şi popoarele păgâne, dacă se vor apropia de cuvântul şi banchetul divin, pot face parte din noul popor, din noua comunitate, din noua Împărăţie propovăduită de Isus Cristos.

Scurta şedere a lui Isus Cristos în părţile Dalmanutiei coincide cu discuţia dintre farisei şi Isus Cristos privind autoritatea sa şi dorinţa lor de a li se da un semn din cer (cf. Mc 8,11-13) care să întărească predica şi minunile sale. Fariseii, pentru a-şi justifica prezenţa (de fapt, ei erau continuă în căutare de pretexte pentru a-l contrazice şi judeca), îi cer un semn din cer lui Isus Cristos. Răspunsul lui Isus Cristos se transformă într-o judecată la adresa contemporanilor săi, deoarece aceştia în loc să privească la faptele sale cu ochii credinţei, căutau semne extraordinare pentru a-şi satisface curiozitatea şi pofta pentru senzaţional. Pericopa scripturistică, la urma urmelor, este una a revelaţiei ascunse a lui Dumnezeu în Fiul său Isus Cristos: el se arată aceluia care are credinţă şi care este deschis să primească tot cuvântul lui Dumnezeu. Cel care nu crede, nu aude şi nu vede nimic, caută doar ceea ce corespunde necredinţei sale: el construieşte în jurul său un dig de protecţie făcut din prejudecăţi şi nimic nu-l mai scoate din aceste scheme, nici măcar intervenţia lui Dumnezeu!

În aceeaşi cursă a necredinţei sunt gata să cadă chiar şi apostolii, cei care au văzut şi participat la toată activitatea lui Isus Cristos (cf. Mc 8,14-21). După răspunsul dat fariseilor şi în drum spre celălalt ţărm, Isus Cristos îşi avertizează apostolii de pericolul care-i pândeşte, adică cel al necredinţei, dacă nu vor şti să-l înţeleagă şi să-l urmeze până la capăt. Prin această pericopă, evanghelistului Marcu a avut intenţia de a sintetiza şi de a crea un punct de cristalizare a învăţăturii sale în legătură cu credinţa şi necredinţa legată de învăţătura şi persoana sa. Revelaţia lui Isus Cristos - pentru moment - rămâne neînţeleasă şi doar începând cu misterul pătimirii, morţii şi învierii lui se vor desluşi sensurile miracolelor sale, care vor fi adesea amintite de tânăra comunitate creştină. Aşa cum aceste miracole le-au fost amintite apostolilor săi, la fel şi comunităţii primare i se va aminti că el este prezent în cuvintele şi miracolele apostolilor.

Pericopa vindecării orbului din Betsaida (cf. Mc 8,22-26) este semnificativă în contextul global al scrierii evanghelistului Marcu. Această redactare scripturistică este aşezată între sosirea sa în Betsaida şi plecarea spre ţinuturile din Nord şi în acest mod ea a fost introdusă în drumul lui Isus Cristos spre moartea şi patima sa. Analizând cu atenţie această pericopă, ne putem da seama că atât ea cât şi cea a vindecării surdomutului au un caracter simbolic: trebuie să ai ochii şi urechile deschise credinţei pentru a înţelege şi vedea misiunea şi persoana lui Isus Cristos, cel care trăieşte, pătimeşte şi moare pentru mântuirea omului.

Transpunând pe planul familiei aceste pericope scripturistice ale Evangheliei sfântului Marcu, ne putem da seama foarte bine cum se formează un cadru familial propice credinţei: deschizând ochii şi urechile sufletului lui Dumnezeu şi mesajului său. Întotdeauna credinţa a jucat un rol important în întreaga atmosferă a familiei şi deseori, în momentul în care s-a instalat tensiunea, neîncrederea sau când nu s-a reuşit a se vedea planul lui Dumnezeu şi dincolo de încercările vieţii, ea dădea noi puteri fiecărui membru în parte.

Desigur că nu este atât de uşor să-l vedem pe Dumnezeu dincolo de eşuările ce pot apărea în viaţa proprie sau a familiei din care facem parte: pierderea locului de muncă, o boală incurabilă, un deces, o încălcare a promisiunilor conjugale, indiferenţa, nesiguranţa zilei de mânie, toate la un loc pot genera situaţii dificile familiei. Şi totuşi, dincolo de toate aceste încercări, auzim glasul conştiinţei noastre şi pe cel al lui Dumnezeu care ne invită la seriozitate, responsabilitate şi, mai ales, la încredere şi rugăciune. Cerând ajutorul lui Dumnezeu, vom găsi stabilitate şi speranţă pentru viitor.

Familiaris consortium, la numărul 13, sugerează:

"Comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Cristos, mirele care iubeşte şi se dă pe sine însuşi ca mântuitor al omenirii, unind-o cu sine ca trup al său.

El descoperă adevărul originar al căsătoriei, adevărul de la «început» şi, eliberând pe om de împietrirea inimii, îl face capabil să realizeze integral acest adevăr.

Această revelaţie ajunge la desăvârşirea deplină în darul iubirii pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii, asumându-şi natura umană şi sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa lui, biserica. În acest sacrificiu, se descoperă pe deplin planul pe care Dumnezeu l-a întipărit în umanitatea bărbatului şi a femeii, chiar de la crearea lor. În felul acesta, căsătoria celor botezaţi devine simbol real al noului şi veşnicului legământ, semnat în sângele lui Cristos. Duhul Sfânt pe care Domnul îl revarsă, le dă o inimă nouă şi face pe bărbat şi pe femeie apţi de a se iubi aşa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugală îşi ajunge plinătatea la care a fost rânduită, la iubirea conjugală care este modelul propriu şi specific cu care soţii participă şi sunt chemaţi a trăi însăşi dragostea lui Cristos care ni s-a dăruit pe cruce.

Într-o pagină renumită, Tertullian a exprimat măreţia şi frumuseţea vieţii conjugale în Cristos, astfel: «Cum voi fi în stare să arăt fericirea căsătoriei pe care o uneşte biserica, pe care jertfa euharistică o întăreşte, binecuvântarea o sigilează, îngerii o anunţă şi Tatăl o ratifică?... Acel jug la care sunt uniţi doi credincioşi într-o unică speranţă, într-o unică ascultare, într-o unică slujire! Amândoi sunt fraţi şi amândoi slujesc împreună, nu există între ei nici o diviziune a spiritului şi a trupului... Sunt, deci, doi într-un singur trup, şi când trupul e unic, este unic şi spiritul».

Primind şi meditând cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu, biserica a învăţat şi învaţă în mod solemn că legătura de căsătorie dintre cei botezaţi este unul dintre cele şapte sacramente ale legii noi.

Într-adevăr, prin botez, bărbatul şi femeia sunt inseraţi definitiv în noul şi veşnicul legământ, în legământul conjugal al lui Cristos cu Biserica.

În puterea acestei inserări indestructibile, comuniunea intimă de viaţă şi caritatea conjugală întemeiată de Creator este ridicată şi înglobată în iubirea conjugală a lui Cristos, fiind susţinută şi îmbogăţită de forţa lui mântuitoare.

În virtutea caracterului sacramental al căsătoriei lor, soţii sunt legaţi unul de altul în cea mai profundă legătură indisolubilă. Apartenenţa lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuşi dintre Cristos şi Biserică.

Pentru aceasta, soţii sunt pentru Biserică reflexul permanent a ceea ce s-a întâmplat pe cruce; sunt, unul pentru altul şi faţă de copii, martorii mântuirii de care îi face părtaşi sacramentul căsătoriei. Ca orice sacrament, căsătoria este memorial, actualizare şi profeţie a evenimentului salvific de pe cruce. «Ca memorial, sacramentul le dă harul şi datoria să mărturisească, prin fapte, faţă de copiii lor aceste opere ale lui Dumnezeu; căsătoria este apoi actualizarea mântuirii, pentru că le dă harul şi datoria de a da mărturie, prin fapte în prezent, unul faţă de altul şi faţă de copii, de exigenţele unei iubiri care iartă şi mântuieşte; ca profeţie, le dă harul şi datoria de a trăi şi a mărturisi prin fapte speranţa în viitoarea întâlnire cu Cristos».

Ca fiecare din cele şapte sacramente, şi căsătoria este semnul real al evenimentului mântuirii, însă într-un fel propriu. «Soţii împreună participă, în doi, ca familie, în aşa fel încât efectul prim şi imediat al căsătoriei (res et sacramentum) nu este harul sacramental însuşi, ci legătura conjugală creştină, o comuniune în doi tipic creştină, pentru că reprezintă misterul întrupării lui Cristos şi misterul alianţei sale. Iar conţinutul participării la viaţa lui Cristos este şi acesta specific, anume: iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei - rechemarea trupului şi instinctului, forţa sentimentului şi a afectivităţii, aspiraţia spiritului şi a voinţei; acestea au ca scop unitatea profund personală, aceea care, dincolo de unirea într-un singur trup, conduce la o singură inimă şi un singur suflet; această iubire recere indisolubilitatea şi fidelitatea dăruirii reciproce definitive, deschizându-se spre fecunditate (cf. Humanae vitae, nr. 9). Într-un cuvânt, e vorba despre caracteristicile normale ale oricărei iubiri conjugale naturale, însă cu o semnificaţie nouă, care nu numai că purifică şi consolidează această iubire, dar o ridică la punctul de a face din ea expresia valorilor proprii creştine»" (FC 13).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.