SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 28, 28.04.2004
Activitatea lui Isus Cristos în ţinuturile păgâne (cf. Mc 7,24-8,26) (I)
Isus Cristos şi credinţa păgânilor (cf. Mc 7,24-37)

Evanghelistul Marcu ni-l prezintă, în a doua jumătate a capitolului al VII-lea şi în prima jumătate a capitolului al VIII-lea, în ţinuturile aşa-zis păgâne: Tirul, Sidonul şi Betsaida. De fapt, această activitate este doar un pasaj, deoarece Isus Cristos era îndreptat către Ierusalim unde îşi va desfăşura ultima perioadă a misiunii sale, adică aceea de a vesti poporului ales şi lumii întregi venirea timpului mântuirii.

În ceea ce priveşte această activitate a lui Isus Cristos în ţinuturile păgâne, în capitolul al VII-lea, găsim două pericope scripturistice: întâlnirea lui Isus Cristos cu femeia păgână, de origine siro-feniciană (cf. Mc 7,24-30) şi vindecarea unui surdomut (cf. Mc 7,31-37).

Din relatarea pericopei în care se vorbeşte de credinţa femeii păgâne (cf. Mc 7,24-30), putem constata foarte bine că ea este prototipul omului în momentul în care se găseşte în faţa lui Dumnezeu şi-şi dă seama cât de mare este diferenţa dintre posibilităţile omului şi milostivirea lui Dumnezeu. Acest episod este foarte emoţionant: o mamă are fiica bolnavă, şi căutând să-i redea sănătatea, aude de faptele minunate ale lui Isus Cristos. Nu şovăie, nu stă pe gânduri! Se prezintă la el şi-l roagă să-i vindece copila. La prima vedere, dialogul dintre ei este destul de tăios: pe de o parte, curajul unei femei care cere ajutorul unui necunoscut; pe de altă parte, răspunsul direct al lui Isus Cristos. Şi totuşi, în toată această scenă, găsim o motivaţie profundă: credinţa. Credinţa femeii că fiica ei va fi vindecată şi răspunsul lui Isus Cristos care are, de fapt, un substrat teologic, şi anume, că păgânii, datorită credinţei lor, vor fi admişi în Împărăţia lui Dumnezeu, adică vor fi mântuiţi.

A doua pericopă, cea a vindecării surdomutului (cf. Mc 7,31-37) se petrece tot în ţinut păgân şi parcă, această insistenţă a evanghelistului Marcu de a semnala cititorilor că Isus Crsitos se găsea printre străini, doreşte să întărească pericopa precedentă. Miracolul vindecării surdomutului are o semnificaţie cu totul deosebită, deoarece, aşa cum vom vedea în pericopa următoare, incapacitatea apostolilor şi, deci, a omului, de a înţelege persoana şi misiunea lui Isus Cristos este reproşată şi prevăzută de aceia, care, păgâni fiind, l-au adus pe surdomut în faţa lui Isus Cristos, exprimându-şi astfel credinţa lor. Faptul că Isus Cristos deschide urechile surdului înseamnă, în acest context, că el dă puterea de a înţelege tot ceea ce el predică, face şi propovăduieşte celor care sunt străini, păgâni; înseamnă că, prin intermediul credinţei, aceştia vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Această vindecare devine, concomitent, simbol şi miracol al credinţei.

Pasajele scripturistice prezentate mai sus sunt un bun prilej de a analiza conduita vieţii familiei creştine în legătură cu credinţa ei, pe ansamblu, şi a fiecărui membru, în particular. A avea credinţă înseamnă, înainte de toate, a te abandona în mâinile lui Dumnezeu, a lăsa ca el să lucreze în viaţa ta personală şi în viaţa familiei tale. A avea credinţă înseamnă a fi un om fericit, deoarece Dumnezeu îţi dă un sens, un scop şi o ţintă spre care să te îndrepţi: fericirea.

Adevărata fericire, spre care aspiră fiecare om în parte, nu este aceea trasată de ideile, proiectele şi aspiraţiile pur umane, cele în care Dumnezeu nu poate avea loc. Adevărata fericire se bazează pe credinţă, pe credinţa nestrămutată că Dumnezeu nu ne lasă singuri în această vale de lacrimi, în această luptă neîncetată cu timpul, cu păcatul şi cu răul. Suntem în drum spre patria cerească, spre fericirea cea adevărată: să lăsăm ca viaţa noastră să fie condusă de credinţa şi de speranţa că vom vedea toate aspiraţiile noastre împlinite în Împărăţia lui Dumnezeu alături de familia noastră.

Familiaris consortium, la numărul 12, sugerează:

"Comuniunea de iubire dintre Dumnezeu şi oameni, conţinut fundamental al Revelaţiei şi al experienţei de credinţă a lui Israel, îşi află expresia semnificativă în legământul căsătoriei care are loc între bărbat şi femeie.

Pentru aceasta, expresia centrală a Revelaţiei «Dumnezeu iubeşte poporul său», e repetată şi în cuvintele vii şi concrete cu care bărbatul şi femeia îşi exprimă iubirea lor conjugală. Legământul lor de iubire devine imaginea şi simbolul Legământului care uneşte pe Dumnezeu cu poporul său. Şi la fel, păcatul, care răneşte contractul conjugal, devine imaginea infidelităţii poporului faţă de Dumnezeul său: idolatria înseamnă prostituţie, infidelitatea este adulter, neascultarea faţă de lege este părăsirea iubirii conjugale a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, infidelitatea lui Israel nu distruge fidelitatea veşnică a Domnului; de aceea, iubirea fidelă a lui Dumnezeu este prototipul relaţiilor de iubire fidelă care trebuie să existe între soţi" (FC 12).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.