SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 27, 21.04.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (VII)
Fariseii şi obiceiurile din bătrâni (cf. Mc 7,1-23)

La începutul celui de al şaptelea capitol al Evangheliei sfântului Marcu, găsim o amplă pericopă scripturistică pe care o putem intitula falsa sau adevărata impuritate sau, mai bine, fariseii şi obiceiurile din bătrâni (cf. Mc 7,1-23). De fapt, cu această pericopă se va încheia activitatea pe care Isus Cristos a desfăşurat-o în Galileea şi, treptat-treptat, el va începe drumul către Ierusalim şi către moartea sa mântuitoare pentru omenire.

Introducerea în această pericopă, fixează scena acestei dispute dintre Isus Cristos şi farisei, împreună cu un grup de cărturari, asupra obiceiurilor poporului. Dacă privim cu atenţie, ne dăm seama că, de fapt, nu este precizat locul, ci, mai curând, timpul în care a avut loc: înainte de plecarea lui Isus Cristos în misiunea predicării în ţinuturile păgâne. Este interesant faptul că evanghelistul Marcu semnalează că printre cărturari erau câţiva veniţi de la Ierusalim, ceea ce denotă că renumele lui Isus Cristos ajunsese deja înainte ca el să fi intrat în cetatea sfântă şi că, probabil, autorităţile locale religioase din Galileea au cerut ajutorul şi sfatul celor de la Ierusalim în disputele pe care le aveau cu Fiul Omului. Subiectul disputei este atitudinea apostolilor lui Isus Cristos privitor la obiceiurile iudaice legate de servirea mesei, adică faptul că aceştia nu se spălau pe mâini înainte de consumarea alimentelor, obicei obligatoriu pentru fiecare iudeu. Natural că acest reproş nu era legat de obişnuinţa igienică ce decurgea din acest gest, ci de obişnuinţa culto-levitică prin care se pune în discuţie religiozitatea apostolilor.

La observaţia acestora, Isus Cristos îşi începe răspunsul pentr-un citat din profetul Isaia (cf. Is 29,13), care este considerat ca o profeţie şi aplicată opozanţilor săi, pe care-i tratează drept nişte ipocriţi. Reproşul de ipocrizie pe care Isus Cristos îl face la adresa fariseilor şi cărturarilor nu se concentrează asupra unei idei subiective, ci asupra uneia obiective care se concretizează în discrepanţa dintre ceea ce este vizibil (atitudinea apostolilor) şi ceea ce este realitatea concretă (atitudinea fariseilor şi a cărturarilor). Această discrepanţă este semnalată de Isus Cristos şi explicată drept urmare a raportului ce poate exista între om şi Dumnezeu, între datoria şi obligaţiile pe care omul şi le impune în contrast cu legea şi bunătatea lui Dumnezeu. În întreaga atitudine a lui Isus Cristos, se poate observa faptul că în acest discurs le reproşează modul şi subtilitatea prin care ei se prezintă drept adoratori ai lui Dumnezeu, dar lucrează pentru întărirea puterii omului şi a tradiţiilor umane. În critica pe care le-o face, Isus Cristos indică un lucru esenţial şi anume că, în profesiunea lor de credinţă, sunt buni ascultători şi vorbitori ai legii şi ai cultului, dar în practică ei sunt ipocriţi, deoarece au înlocuit poruncile lui Dumnezeu cu tradiţii umane: au sacrificat porunca divină în favoarea tradiţiilor umane (cf. Col 2,22). Şi, ca să întărească cele afirmate, Isus Cristos aduce la cunoştinţa lor un caz concret de interpretare a unei legi din partea fariseilor: legea iubirii părinţilor (legea lui Dumnezeu) şi legea korban [1] (obicei instituit de oameni). Prin această lege, se interzicea orice folosinţă a acelor bunuri declarate korban, chiar dacă acestea erau vitale pentru existenţa altora.

În încheierea controversei cu fariseii şi cărturarii, Isus Cristos cheamă la sine mulţimea şi o instruieşte cu privire la ceea este necesar de făcut pentru a respecta legea şi, în acelaşi timp, a-l respecta pe Dumnezeu. Prin această exegeză a sa, Isus Cristos le explică ascultătorilor că observanţa exterioară a riturilor şi a legii face să dispară adevăratul cult care trebuie dat lui Dumnezeu, acela în iubire, adevăr şi în Duhul Sfânt.

Această pericopă scripturistică este foarte actuală pentru întreaga familie şi pentru raporturile care trebuie să consolideze familia. Spunem aceste lucruri pentru că, de prea mult ori, în familiile creştine, au loc neînţelegeri, dezbinări şi eşecuri tocmai din cauza că nu se înţeleg ori se interpretează eronat poruncile lui Dumnezeu şi tradiţiile comunităţii din care se face parte.

Analizând situaţia concretă, observăm în cadrul evenimentelor unice din viaţa unui creştin, şi în acest caz mă gândesc la botez, cununie şi înmormântare, cum ceea ce este mai important pentru persoana în cauză sunt obiceiurile şi tradiţiile: câţi bani trebuie să aibă în buzunare, cât trebuie tăiat moţul la copil, ce culoare trebuie să poarte, ce dar trebuie oferit şi se neglijează ceea ce este mai important: caracterul religios, legătura acelui eveniment cu Dumnezeu. Se sacrifică şi se înlocuiesc legile sănătoase creştine cu tradiţiile şi obiceiurile, de multe ori, păgâne.

Marile evenimente din viaţa omului sunt sacre, sunt unice; să le întâmpinăm şi să le însoţim prin rugăciune, disponibilitate şi să le îndreptăm spre cel care şi în care trebuie să se desăvârşească orice om: Dumnezeu.

Familiaris consortium, la numărul 11, spune:

"Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa: chemându-l la existenţă din iubire şi, în acelaşi timp, la iubire.

Dumnezeu este iubire şi trăieşte în sine însuşi un mister de comuniune personală de iubire. Creându-l pe om după chipul său şi conservându-i existenţa, Dumnezeu înscrie în umanitatea bărbatului şi a femeii vocaţia, adică acea capacitate şi responsabilitate a iubirii şi a comuniunii. Pentru aceasta, iubirea este vocaţia fundamentală şi înnăscută a fiecărei fiinţe umane.

Întrucât este spirit întrupat, adică suflet care se exprimă în trup şi trup însufleţit de un spirit nemuritor, omul este chemat la iubire în totalitatea sa unificată. Iubirea îmbrăţişează chiar şi trupul uman, iar trupul este făcut părtaş de iubirea spirituală.

Revelaţia creştină cunoaşte două moduri specifice de realizare a vocaţiei spre iubire a întregii persoane umane: căsătoria şi fecioria. Fiecare dintre aceste două forme reprezintă o concretizare a adevărului celui mai profund al omului, a «fiinţei lui după asemănarea lui Dumnezeu».

Prin urmare, sexualitatea umană, prin care bărbatul şi femeia se dăruiesc unul altuia cu toate actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu e ceva pur biologic, ci este nucleul însuşi al persoanei umane ca atare. Ea se realizează în mod uman, numai dacă este parte integrantă din iubirea cu care bărbatul se dăruieşte femeii cu toată fiinţa sa şi invers, până la moarte. Dăruirea fizică totală ar fi o minciună dacă n-ar fi semnul şi rodul dăruirii personale totale, în care este prezentă întreaga persoană, chiar şi în dimensiunea ei temporară; căci, dacă persoana umană îşi rezervă ceva, sau îşi reţine o posibilitate de a decide altfel în viitor, deja, prin acest fapt, dăruirea n-ar mai fi totală.

Această dăruire totală, cerută de iubirea conjugală, corespunde exigenţelor unei fecundităţi responsabile, care înţeleasă ca acţiunea de a da fiinţă unei vieţi omeneşti, prin natura sa, depăşeşte simpla ordine biologică şi o investeşte cu un complex de valori personale în virtutea cărora creşterea armonioasă a fiinţei este aportul durabil şi unit al ambilor părinţi.

«Locul» unic care face posibilă o astfel de dăruire, după adevărul integral, este căsătoria sau contractul de dragoste conjugală ori alegerea conştientă şi liberă prin care bărbatul şi femeia se unesc într-o comunitate intimă de viaţă şi de dragoste voită de însuşi Dumnezeu şi care numai în această lumină îşi află adevărata semnificaţie. Instituţia matrimonială nu este o ingerinţă a societăţii ori a autorităţii, nici impunerea exterioară a unei forme, ci este o exigenţă interioară a contractului conjugal care, public, se afirmă ca unic şi exclusiv, pentru ca, în felul acesta, să fie trăită pe deplin fidelitatea voită de planul lui Dumnezeu - Creator. Această fidelitate conjugală, departe de a fi o mortificare a libertăţii persoanei, o pune la adăpost împotriva oricărei forme de subiectivism sau relativism şi o face părtaşă la Înţelepciunea creatoare" (FC 11).

[1] Termenul korban era un jurământ prin care o persoană se lega prin jurământ solemn în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că toate bunurile sale vor fi oferite lui Dumnezeu sau, mai bine spus, slujitorilor săi, adică leviţilor şi templului.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.