SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 26, 14.04.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (VI)
Isus Cristos şi misiunea apostolilor (cf. Mc 6,1-56)

Evanghelistul Marcu îşi continuă relatarea într-un mod personalizat şi ni-l prezintă pe Isus Cristos predicând şi întărind această exortare a sa cu minuni, iar la jumătatea relatării introduce moartea lui Ioan Botezătorul. De fapt, capitolul al şaselea este structurat în felul următor: Isus Cristos la Nazaret (cf. Mc 6,1-6a), trimiterea în misiune a apostolilor (cf. Mc 6,6b-13), moartea lui Ioan Botezătorul (cf. Mc 6,14-29), înmulţirea pâinilor (cf. Mc 6,30-44), Isus Cristos umblă pe apă (cf. Mc 6,45-52), vindecările de la Genezaret (cf. Mc 6,53-56).

Venirea lui Isus Cristos la Nazaret, în satul său natal (cf. Mc 6,1-6a), produce, pentru mulţi dintre locuitorii săi, consternare şi neîncredere: cum poate unul dintre ei să spună aceste lucruri şi să facă aceste minuni? Nu este cu putinţă! De ce? Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus Cristos în sinagogă, în zi de sâmbătă şi participă la celebrarea cultică; imediat după citirea textelor scripturistice, ia cuvântul şi le explică noul înţeles al cuvântului lui Dumnezeu. La auzul acestor cuvinte pline de înţelepciune, reacţiile sunt diferite: unii sunt stupefiaţi, alţii se mirau: "De unde are el toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile lui?" (Mc 6,2). Necredinţa şi nepăsarea concetăţenilor săi îl determină să-i părăsească şi să-şi îndrepte paşii spre alt ţinut; totuşi, trebuie să ţinem cont că, în toate aceste împrejurări, Isus Cristos s-a prezentat ca fiu al lui Iosif şi al Mariei care mereu va fi prilej de scandal şi de poticnire pentru aceia care nu pot sau, mai bine spus, nu vor să creadă cuvintelor sale.

Îndepărtându-se de Nazaret, Isus Cristos îi trimite pe cei doisprezece apostoli în misiunea predicării Împărăţiei lui Dumnezeu, oferindu-le, în acelaşi timp, puterea de a scoate duhurile necurate şi de a vindeca pe cei bolnavi (cf. Mc 6b-13). Pentru naraţiunea misiunii apostolilor, evanghelistul Marcu a ales o interpretare adaptată situaţiei şi anume: după refuzul propriilor concetăţeni, Isus Cristos doreşte ca noii săi discipoli mai apropiaţi, adică apostolii, să poată exercita, prin el şi împreună cu el, marea putere ce i-a fost conferită de către Dumnezeu Tatăl şi, în acelaşi timp, doreşte ca ei să nu rămână supuşi deziluziei şi insuccesului pe care le-a avut la Nazaret. Activitatea apostolilor a fost atât de elocventă şi a avut un impact atât de puternic în popor, încât ecoul ei a ajuns până la Irod, aşa cum vom auzi în pericopa scripturistică următoare. Misiunea apostolilor a creat un spaţiu şi o premisă spre o nouă şi aprofundată cunoaştere a lui Dumnezeu, deoarece toţi aceia care se apropiau de Isus Cristos şi de ucenicii săi erau conştienţi să se află aproape de Împărăţia lui Dumnezeu şi că aceasta se manifestă prin ei.

Pasajul morţii lui Ioan Botezătorul (cf. Mc 6,14-29) se situează şi se desfăşoară departe de grupul celor doisprezece prezidat de Isus Cristos. Înainte de povestirea morţii lui Ioan Botezătorul, ni se prezintă o mică secvenţă literară care se referă la opţiunile poporului cu referire la Isus Cristos, iar, în cele din urmă, chiar regele Irod dă verdictul: Isus Cristos nu este cumva Ioan Botezătorul înviat din morţi? (cf. Mc 6,14-16). Şi plecând de la această premisă, ne este relatată moartea lui Ioan. Evanghelistul Marcu, care a sintetizat într-o singură pericopă opţiunile poporului la adresa lui Isus Cristos şi povestirea martiriului lui Ioan Botezătorul, le-a introdus între misiunea apostolilor şi reîntoarcerea lor din misiune. În acest mod, activitatea celor doisprezece primeşte o apreciere ulterioară, deoarece, prin intermediul ei, poporul este îndemnat să ia o atitudine faţă de Isus Cristos şi renumele său ajunge la principele acelei regiuni. Întreaga relatare a morţii lui Ioan Botezătorul nu este altceva decât o prefigurare a destinului ce-i va lega pe cei doi: Ioan Botezătorul şi Isus Cristos. Moartea lui Ioan Botezătorul pentru dreptate şi adevăr va pregăti moartea lui Isus Cristos pentru mântuirea întregului neam omenesc.

Întorşi din misiune, apostolii vor fi martorii unei minuni extraordinare: înmulţirea pâinilor (cf. Mc 6,30-44). Prin predica lui Isus Cristos, sunt atraşi de cuvântul lui Dumnezeu mulţimi de oameni (numai bărbaţi erau în jur de cinci mii). Datorită faptului că deja era târziu, aceştia nu mai aveau posibilitatea să caute ceva de mâncare prin împrejurimi: aici, se găsesc premisele unui noi minuni a lui Isus Cristos. De fapt, descrierea situaţiei care precede înmulţirea pâinilor ne duce cu gândul la obiceiul iudaic prin care tatăl familiei, conducătorul clanului, împărţea pâinea întregii familii, întregului clan. În acest caz, Isus Cristos este văzut drept conducătorul tinerei comunităţi care se înfiripă în acele momente şi care împarte, nu atât pâinea fizică, ci mai ales pâinea veşnică, pâinea euharistică, prefigurare a euharistiei.

Accentuarea miracolului prin care Isus Cristos se dovedeşte superior legilor şi forţelor fizice, îl determină pe evanghelistul Marcu să povestească pericopa scripturistică legată de umblarea lui Isus Cristos pe apă drept ceva înfricoşător pentru apostoli (cf. Mc 6,45-52). Privind cu atenţie scena, ne putem da seama că Isus Cristos intenţionat a lăsat mulţimea să plece, imediat după minunea înmulţirii pâinilor, deoarece dorea ca acest eveniment miraculos să le fie prezentat doar apostolilor. Revelarea acestei puteri şi descoperirea dumnezeirii sale se face în prezenţa apostolilor, deoarece şi revelarea mesajului mântuirii va fi rezervat lor, pentru început, ca mai apoi ei să devină vestitorii Împărăţiei lui Dumnezeu. Strânsa legătură pe care evanghelistul Marcu o face între miracolul înmulţirii pâinilor şi cel al mersului pe apă scoate în evidenţă aspectul mântuirii la care sunt chemaţi toţi aceia ce doresc să se împărtăşească din pâinea fără de sfârşit.

În ultimele versete ale acestui capitol (cf. Mc 6,53-56), se vorbeşte despre mai multe vindecări făcute de Isus Cristos la Genezaret. Evanghelistul Marcu ni-l prezintă pe Isus Cristos într-o activitate de apostolat, de misiune împrejurul Genezaretului şi, prin toate aceste fapte, el demonstrează că Dumnezeu lucrează pentru poporul său supus necazurilor şi lipsurilor.

Privind din perspectiva familiei creştine, ne putem da seama că fiecare membru în parte este un apostol, un misionar, un trimis al Domnului pentru cei din jurul său. Pericopele scripturistice din acest al şaselea capitol al Evangheliei sfântului Marcu ne poartă spre viziunea clară a responsabilităţilor pe care trebuie să şi le asume cei ce doresc să fie demni urmaşi şi să fie consideraţi în deplinătatea cuvântului de adevăraţi creştini.

Orientarea creştinului spre câmpul misionar nu presupune, în mod necesar, abandonarea propriei familii, propriului continent şi propriei ţări, a propriei culturi pentru a se supune unei totale convertiri; dacă vom reuşi să devenim misionari şi apostoli pentru cei din jurul nostru, din familia noastră, din societatea şi comunitatea din care facem parte, atunci putem spune că îndeplinim misiunea la care am fost chemaţi, adică aceea de a propovădui prin cuvinte şi fapte prezenţa lui Dumnezeu pe pământ. Aşadar, suntem obligaţi, în virtutea chemării şi alegerii pe care Dumnezeu a făcut-o cu fiecare dintre noi în parte, să ne deschidem inima spre cunoaşterea şi mărturisirea adevărului primit prin Isus Cristos.

Documentul Familiaris consortium, la numărul 10, ne spune:

"Permanent, tradiţia Bisericii a cules de la diferite popoare tot ceea ce este în stare să exprime mai bine bogăţiile nesecate ale lui Cristos. Numai cu colaborarea tuturor culturilor, aceste bogăţii nesecate ale lui Cristos vor străluci tot mai mult şi Biserica va putea înainta spre o cunoaştere, zilnic mai completă şi mai profundă a întregului adevăr pe care i l-a dăruit Stăpânul său.

Respectând dublul principiu al compatibilităţii evangheliei cu diferitele culturi şi al comuniunii cu Biserica universală, trebuie continuat acest studiu, mai ales de către Conferinţele Episcopale şi de Congregaţiile Curiei Romane, pentru ca în acţiunea pastorală a Bisericii, această culturalizare a credinţei să fie mereu tot mai amplă, chiar şi în cercul restrâns al căsătoriei şi familiei.

Cu acţiunea de «înculturare», se merge spre reconstrucţia deplină a alianţei cu Înţelepciunea lui Dumnezeu, care este Cristos însuşi. Biserica întreagă va fi îmbogăţită de acele culturi care, chiar dacă sunt lipsite de tehnologie, sunt bogate în înţelepciunea umană şi valori morale dătătoare de viaţă.

Pentru ca ţinta acestui drum să fie clară şi, ca urmare, fiind sigur indicată calea, pe drept, Sinodul a considerat că în primul loc trebuie examinat planul originar al lui Dumnezeu referitor la căsătorie şi familie: a voit să se facă o «întoarcere la început», prin urmare, la învăţătura lui Cristos" (FC 10).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.