SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 25, 07.04.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (V)
Isus Cristos şi vindecările din jurul lacului Genezaret (cf. Mc 5,1-43)

La prima vedere, surprinde faptul că, în cel de al cincilea capitol al Evanghelie sfântului Marcu, găsim doar două pericope scripturistice: cea a vindecării unui posedat de diavol din ţinutul gherasenilor (cf. Mc 5,1-20) şi cea a vindecării unei femei, în strânsă legătură cu învierea fiicei lui Iair (cf. Mc 5,21-43). După cum vom vedea în analiza următoare, aceste pericope au în ele o extraordinară bogăţie de învăţătură pentru fiecare comunitate şi familie în parte.

Povestirea acestui miracol, una dintre cele mai lungi din tradiţia sinoptică, oferă o gamă largă de interpretări şi, în acelaşi timp, propuneri pentru viaţa întregii comunităţi creştine. După ce Isus Cristos împreună cu apostolii au trecut cu bine "marea" Galileii, au ajuns pe ţărmul oriental, în teritoriu păgân şi aici au parte de un spectacol tulburător: un posedat îi întâmpină, însă nu unul oarecare. Aşa cum ne povesteşte evanghelistul, acest posedat era de temut pentru întreg ţinutul (cf. Mc 5,2-5); el îşi avea locuinţa printre morminte şi era spaima tuturor. În faţa acestui nefericit, Isus Cristos nu foloseşte prejudecăţile şi puterea oamenilor, ci doreşte ca asupra lui să coboare milostivirea lui Dumnezeu şi lăsându-l pe el mai întâi să-l interpeleze, ca mai apoi, să-i redea nu atât sănătatea corporală, cât, mai ales, pacea şi sănătatea sufletească. Reacţia locuitorilor acelui ţinut este surprinzătoare: ei recunosc miracolul dar, în loc să-l reţină pe Isus Cristos pentru a-i asculta cuvintele şi a-i înţelege misiunea, ei îl roagă să se îndepărteze de acel loc. Ne putem întreba: l-au rugat pentru că le era teamă de dumnezeirea lui şi se considerau nedemni de prezenţa sa, aşa cum a mărturisit sfântul Petru în faţa pescuitului minunat (cf. Lc 5,8), sau l-au rugat să plece pentru a rămâne pe mai departe în ignoranţă? Răspunsul poate fi dat de fiecare dintre noi în felul său şi putem să înţelegem atitudinea acestei comunităţi făcând o paralelă cu viaţa noastră...

Drept consecinţă a rugăminţii gherasenilor, Isus Cristos se întoarce pe celălalt ţărm şi aici are loc întâlnirea sa cu şeful unei sinagogi, pe nume Iair (cf. Mc 5,21-42): de fapt, istoria învierii fiicei lui Iair este strâns legată de vindecarea femeii care suferea de hemoragie. Tabloul care se prezintă cititorului evangheliei este, şi în acest caz, unul emoţionant: o mare mulţime se înghesuie în jurul lui Isus Cristos pentru a-i asculta învăţătura, pentru a-i vedea minunile şi, nu în ultimul rând, pentru ca fiecare în parte să simtă pentru sine milostivirea lui Dumnezeu. Într-o ipostază asemănătoare, se află şi femeia care suferea de mulţi ani: ea îşi căutase alinarea suferinţelor prin medicină, dar nu numai că nu a reuşit să se vindece, ci, dimpotrivă, situaţia s-a înrăutăţit şi rămăsese şi fără bani. În faţa acestei situaţii, ea îşi pune ultimele speranţe în puterea lui Isus Cristos, cel pe care-l credea singurul capabil să-i redea sănătatea. Vindecare miraculoasă simţită de acea femeie nu rămâne ascunsă pentru acela care este Viaţa însăşi, dar doreşte ca acest eveniment să fie cunoscut, nu atât pentru a arăta mulţimii puterea sa, cât spre a scoate în evidenţă credinţa femeii. Această credinţă, recunoscută în toată deplinătatea sa, a fost fundamentul în baza căruia i-au fost redate femeii sănătatea fizică şi mântuirea sufletului. Reîntorcându-se la episodul fiicei lui Iair, evanghelistul Marcu redă situaţia concretă în care se afla acel părinte: fiica sa era grav bolnavă, şi, chiar mai mult, vin câţiva din casa lui şi-i aduc la cunoştinţă faptul că fata a murit. La auzul acestor cuvinte, Isus Cristos întăreşte pe tatăl fetei, care pare lipsit de ultima sa speranţă, adică o vindecare miraculoasă. Şi totuşi, Isus Cristos îi spune că dacă va avea credinţă în cuvintele şi în persoana sa, va vedea măreţia lui Dumnezeu. În situaţia disperată în care se găseşte această persoană, acest tată, Isus Cristos îi recomandă credinţa hotărâtă în providenţa divină şi, în acelaşi timp, el îl întăreşte spunându-i că pentru el moartea nu are nici o valoare, că moartea nu poate învinge viaţa adevărată, viaţa dăruită de Dumnezeu. De fapt, în scrierile veterotestamentare, singurul care are putere asupra morţii este Dumnezeu şi prin această intervenţie, adică prin învierea fiicei lui Iair, Isus Cristos a demonstrat încă odată, dacă mai era nevoie, faptul că este Dumnezeu şi că credinţa în el poate mântui pe orice om.

Credinţa, aşa după cum am putut observa din aceste pericope scripturistice, ocupă un loc deosebit de important în viaţa fiecărui creştin, şi nu în ultimul rând, în viaţa familiei creştine. A crede, a mărturisi credinţa în Dumnezeu, în învierea omului, cere, în anumite momente, o încredere care depăşeşte limitele umane, depăşeşte puterea de percepere a firii umane. Şi cu toate acestea, cuvintele lui Isus Cristos "Nu te teme, crede numai!"(Mc 5,36) ne sunt de mare ajutor şi, în acelaşi timp, speranţă că viaţa noastră limitată nu va avea un sfârşit mizer, o alienare fără perspectivă şi fără sens: a crede în Dumnezeu, a crede că tot ceea ce el a făcut pentru noi este spre viaţa veşnică demonstrează că, în acest caz, noi am înţeles mesajul creştin.

Desigur că multe sunt momentele în care credinţa noastră este zdruncinată, momente în care credem, poate, că viaţa noastră personală şi cea a familiei noastre nu au nici un rost şi sens, şi totuşi, chiar şi în aceste momente, dacă avem curajul să privim la Isus Cristos cel răstignit, la patima, moartea, şi mai ales, la învierea sa, vom putea înţelege care este menirea fiecăruia dintre noi, adică aceea de a fi martorii învierii, de a fi alinaţi, aşa cum a fost alinat tatăl acestei fete înviate de Isus Cristos. Nu poate exista o familie creştină autentică fără să creadă că ceea ce membrii ei construiesc aici pe pământ are continuitate în viaţa veşnică; nu ne putem crampona de aparenţele acestei lumi, oricât de atrăgătoare sau de dezgustătoare ar fi ele, pentru a proiecta pentru viaţa noastră şi a familiei noastre, Împărăţia lui Dumnezeu.

Învierea lui Isus Cristos, precedată de patima şi moartea sa, este exemplul cel mai grăitor în trăirea autentică a credinţei. Prin acest exemplu să ne trăim şi noi viaţa aducând prinosul existenţei noastre celui pentru care toate trăiesc.

Documentul Familiaris consortium, la numărul 9, ne spune:

"Urmând pe Cristos Răstignit prin renegarea egoismului nostru, printr-o convertire a minţii şi a inimii, toţi trebuie să ne opunem nedreptăţii generată de păcat, pătrunsă adânc în structurile lumii de azi şi care adesea frânează drumul familiei spre realizarea misiunii ei şi a drepturilor ei fundamentale. Această convertire radicală nu se poate să nu aibă influenţă binefăcătoare şi novatoare chiar şi în structurile societăţii.

Se cere o convertire continuă, permanentă, care, deşi cere dezlipirea interioară de orice rău şi adeziunea integrală la bine, se actualizează în realizări care ne conduc mereu mai departe. Se dezvoltă astfel un proces dinamic, care avansează gradat în funcţie de integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu şi a exigenţei dragostei divine, definitive şi absolute în întreaga viaţă personală şi socială a omului. Pentru aceasta este necesară parcurgerea unei căi pedagogice de creştere, pentru ca fiecare creştin, familie şi popor, ba chiar şi întreaga civilizaţie, folosind ceea ce au primit deja din misterul lui Cristos, să fie conduse cu răbdare mai departe spre o cunoaştere tot mai bogată şi la o integrare mai deplină a acestui mister al lui Cristos în viaţa lor" (FC 9).

Profit de această ocazie pentru a-mi îndrepta urarea către toate familiile, în prag de măreaţă sărbătoare, şi să vă doresc un Paşti sfânt şi binecuvântat!

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.