SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 24, 31.03.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (IV)
Isus Cristos învaţă în parabole (cf. Mc 4,1-41)

Alături de vindecări miraculoase, evanghelistul Marcu se foloseşte în expunerea sa, în mod deosebit, de parabole. Această formă de exortaţie este propusă de Isus Cristos deopotrivă cărturarilor, fariseilor şi mulţimii şi ea denotă o nouă modalitate prin care învaţă şi instruieşte; adică, Isus Cristos, exprimându-se în parabole, vorbeşte profetic, dar, în acelaşi timp, le deschide ochii sufletului pentru a vedea şi a înţelege noua situaţie la care el se referă. În capitolul al patrulea, găsim un sir de parabole, toate orientate spre o nouă concepţie a lui Isus Cristos despre Dumnezeu şi Împărăţia sa. Iată cum sunt ele structurate: parabola semănătorului (cf. Mc 4,1-20), parabola candelei (cf. Mc 4,21-25), parabola seminţei care creşte (cf. Mc 4,26-29), parabola grăuntelui de muştar (cf. Mc 4,30-34) şi liniştirea furtunii (cf. Mc 4,35-41).

Discursul în parabole este precedat de o detaliată şi îngrijită descriere a scenei: limbajul şi elementele care vor apărea în naraţiune sunt foarte bine elaborate de evanghelist (cf. Mc 4,1-20). Panorama iniţială este premiza începutului discursului în parabole pe care Isus Cristos îl va ţine în faţa mulţimii: este interesant de observat că poporul este instruit prin intermediul parabolelor, deoarece era modalitatea cea mai bună ca mulţimea să înţeleagă mesajul transmis de Isus Cristos. Imaginea de care se foloseşte Isus Cristos în prima parabolă este luată din experienţa zilnică a agricultorului din Galileea şi anume un lucru ce trebuie bine făcut pentru ca pământul să aducă rod îmbelşugat: semănatul. Evanghelistul Marcu nu este atât de preocupat de a le reaminti agricultorilor, mulţimii, activitatea cu care ei sunt atât de obişnuiţi, cât de explicaţia pe care Isus Cristos o dă cu privire la ea. De aceea, imperativul ascultării este aşezat înaintea parabolei şi următoarea explicaţie a sa îmbrăţişează caracterul escatologic al învăţăturii propovăduite de Isus Cristos şi devine obiectul predicării de către cei care ascultă şi de către viitoarea comunitate creştină. Grupul restrâns din jurul lui Isus Cristos care primeşte explicaţia parabolei descoperă în ea faptul că Învăţătorul îi trimite pe toţi în misiune, adică toţi aceia care vor îmbrăţişa noul mod de viaţă religioasă sunt chemaţi să predice, să devină mesageri ai lui Dumnezeu.

Noua parabolă a evanghelistului Marcu îi prezintă pe apostoli în jurul lui Isus Cristos; lor le este propusă o nouă învăţătură, care, de fapt, nu este altceva decât continuarea celei precedente (cf. Mc 4,21-25). Imaginea candelei care arde ne transportă în casa monolocală palestiniană care este formată dintr-o mică lampă din ceară cu ulei. În Evanghelia sfântului Marcu, imaginea candelei doreşte să explice misterul Împărăţiei lui Dumnezeu încredinţat apostolilor şi prin mandatul pe care ei l-au primit de la Isus Cristos acest mister nu mai poate să rămână ascuns: cuvântul evangheliei trebuie să lumineze lumea cu lumina sa.

Formula de introducere în următoarea parabolă enunţată de Isus Cristos, aceea a seminţei care creşte (cf. Mc 4,26-29), doreşte să instruiască în conformitate cu tema pe care şi-a propus să o dezbată: Împărăţia lui Dumnezeu. Această parabolă nu trebuie considerată unilateral nici în privinţa semănătorului, nici a seminţei ca atare; ea face prezent întreg evenimentul şi se orientează către relaţia cu Împărăţia lui Dumnezeu. Explicaţia pe care o dă Isus Cristos apostolilor săi în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu este simplă şi, în acelaşi timp, evidentă: Împărăţia lui Dumnezeu va aduce rod gratuit aşa cum pământul face să crească sămânţa căzută în pământ spontan, fără ajutorul omului. Misterul şi puterile care produc creşterea şi maturizarea seminţei se sustrag vederii şi intervenţiei agricultorului. La fel şi Împărăţia lui Dumnezeu este lucrarea intervenţiei divine şi nu a oamenilor.

Parabola grăuntelui de muştar (cf. Mc 4,30-34)este prezentată într-o formulă de introducere împărţită în trei şi care găseşte o analogie în modul de a povesti al rabinilor. Sensul este următorul "Vreau să-ţi spun o parabolă. Cu ce să asemăn acest lucru? Cu asta şi cu asta!". Scopul acestui procedeu este acela de a atrage atenţia ascultătorilor. În centrul naraţiunii se găseşte grăuntele de muştar, deoarece micimea grăuntelui era proverbială, în schimb, copacul de muştar, după ce creştea, ajungea, în jurul lacului Genezaret, la trei metri şi depăşea alte specii de copaci. Analog cu celelalte parabole, şi aceasta, a grăuntelui de muştar se axează pe venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care, de fapt, deja acţionează: grăuntele are în sine începutul, oricât de nesemnificativă ar fi acţiunea sa. În această parabolă găsim raportul dintre începutul şi sfârşitul Împărăţiei lui Dumnezeu.

În concluzia acestor parabole (cf. Mc 4,33-34), trebuie să remarcăm faptul că Isus Cristos le folosea foarte des pentru că erau pe înţelesul tuturor şi aduceau un nou suflu predicii şi învăţăturii sale.

Capitolul al patrulea se încheie cu relatarea liniştirii furtunii de pa mare de către Isus Cristos (cf. Mc 4,35-41). La începutul pericopei scripturistice, găsim ambianţa specifică naraţiunilor marciane: ziua este pe sfârşite după ce a avut loc un lung discurs de exortaţie a mulţimii. Asemănarea izbitoare cu un alt pasaj scripturistic, cel al profetului Iona (cf. Iona 1,6), ne face să credem că evanghelistul a dorit să evidenţieze faptul că lucrarea lui Dumnezeu se realizează în toate circumstanţele vieţii şi că omul, dacă îşi pune încrederea doar în forţele proprii, eşuează. Cu această pericopă, Marcu începe un nou ciclu de minuni şi vindecări miraculoase şi acestea au loc în faţa apostolilor tocmai pentru a-i încuraja şi a le arăta marea sa putere. Mustrarea pe care sus Cristos le-o face nu este pentru a-i descuraja, ci pentru a le indica drumul spre Dumnezeu: calea pe care Isus Cristos o parcurge în această evanghelie merge într-o singură direcţie, adică credinţa este posibilă numai prin acţiunea eficace a lui Dumnezeu şi nu numai prin predicare.

Mesajul acestui capitol, oferit familiei creştine, este unul de bază: familia creştină poate fi privită drept anticamera Împărăţiei lui Dumnezeu! Această afirmaţie poate fi pretenţioasă şi chiar hazardată dacă se priveşte situaţia socio-politică a momentului în care familia şi membrii ei sunt ignoraţi sau, în cel mai fericit caz, toleraţi. Totuşi, analizând învăţătura pe care Isus Cristos o dă tuturor acelora care doresc să-l urmeze, ne putem da seama că, într-adevăr, familia poate fi candela care luminează şi sămânţa care creşte şi care poate să facă întreaga societate să-şi recâştige sensul profund religios.

Desigur că în nenumărate ocazii, seducţiile progresului, tehnicii şi noilor ideologii pot debusola familia în ansamblul ei, pot să dea un fals sens şi o orientare greşită în mult din probleme intime ale familiei. Şi totuşi, Biserica afirmă cu tărie că întreaga societate este obligată să susţină familia, din toate punctele de vedere, deoarece ea înseamnă adevăratul progres al ei: fără o familie sănătoasă, plină de simţul responsabilităţii şi cu frică de Dumnezeu, nu se poate construi o societate adevărată.

Familiaris consortium, la numărul 8, sugerează:

"Întreaga Biserică trebuie să mediteze asupra acestei situaţii şi să-şi asume sarcini foarte mari pentru ca noua cultură, în continuă dezvoltare, să fie profund evanghelizată, să fie recunoscute adevăratele valori, să fie apărate drepturile omului şi ale femeii şi să fie promovată dreptatea în structurile intime ale societăţii. În felul acesta, «noul umanism» nu-i va scoate pe oameni din raportul lor cu Dumnezeu, ci îi va conduce mai deplin către el.

În construirea unui astfel de umanism, ştiinţa şi aplicaţiile ei tehnice oferă noi şi imense posibilităţi. Cu toate acestea, ştiinţa, din cauza ingerinţelor politice, care decid direcţiile ei de cercetare şi de aplicare, este folosită adesea împotriva semnificaţiei ei originare, care este promovarea persoanei umane.

Se cere, deci, în chip necesar, ca toţi să recupereze conştiinţa primatului valorilor morale, care sunt valorile persoanei umane ca atare. Înţelegerea sensului ultim al vieţii şi al valorilor ei fundamentale este marea îndatorire care se impune astăzi pentru reînnoirea societăţii. Numai conştiinţa primatului acestor valori permite folosirea imenselor posibilităţi puse în mâna omului de ştiinţă încât aceasta să fie, într-adevăr, îndreptată spre promovarea persoanei umane în întregul ei, în adevărul, în libertatea şi demnitatea ei. Ştiinţa este chemată să se unească cu înţelepciunea.

Se pot aplica deci şi problemei familiei cuvintele Conciliului Vatican al II-lea: «Vremurile noastre, mai mult decât timpurile trecute, au nevoie de această înţelepciune, pentru ca să devină mai umane toate descoperirile sale noi. De fapt, e în primejdie viitorul lumii, dacă nu se vor ivi oameni mai înţelepţi».

Educarea conştiinţei morale, care face capabil pe orice om de a judeca şi discerne modurile adecvate de a se realiza după adevărul originar, devine astfel o exigenţă prioritară la care nu se poate renunţa.

Alianţa cu înţelepciunea divină trebuie să fie implantată tot mai profund în cultura zilelor noastre. Orice om participă la această înţelepciune divină prin însuşi gestul creator al lui Dumnezeu. Numai în fidelitatea faţă de această alianţă, familiile de azi vor fi în stare să influenţeze pozitiv construirea unei lumi mai drepte şi mai frăţeşti" (FC 8).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.