SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 23, 24.03.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (III)
Isus Cristos şi mulţimile (cf. Mc 3,1-35)

Mulţimea ocupă un loc importanta în economia Evangheliei sfântului Marcu. Ea poate fi întâlnită la tot pasul: atât în oraşe, cât şi în pustiu, atât în pieţe, cât şi în case particulare, atât în momentele de bucurie, cât şi în cele de agonie. De aceea, capitolul al treilea o are ca protagonistă, prin excelenţă. Dar iată împărţirea acestor pericope scripturistice: vindecarea omului cu mâna paralizată (cf. Mc 3,1-6), mulţimile pe urmele lui Isus Cristos (cf. Mc 3,7-12), alegerea celor doisprezece (cf. Mc 3,13-19), Isus Cristos şi Beelzebul (cf. Mc 3,20-30), mama şi fraţii lui Isus Cristos (cf. Mc 3,31-35).

Evanghelistul Marcu, voind parcă să întărească cele spuse la sfârşitul celui de al doilea capitol, îl prezintă pe Isus Cristos intrând iarăşi în sinagogă în zi de sâmbătă (cf. Mc 3,16). Ceea ce este foarte interesant în acest început de capitol este faptul că în expunerea vindecării se prezintă persoanele în acţiune fără însă care numele lui Isus Cristos sau al discipolilor să fie pomenit: se indică, în schimb, faptul că era în sinagogă un om cu mâna paralizată. Pentru evanghelistul Marcu, pericopa scripturistică prezentă este relevantă din mai multe perspective. În redactarea sa premarciană ea a fost folosită de către comunitatea iudeo-creştină pentru a se justifica în disputele cu iudaismul în ceea ce priveşte puterea lui Isus Cristos şi poziţia sa în legătură cu ziua de sâmbătă. Vindecare de care se bucură paraliticul este considerată de către farisei drept o blasfemie, o încălcare gravă a legii şi se sfătuiesc "(...) să-l dea la moarte" (Mc 3,6). Revelarea lui Isus Cristos drept Fiu al lui Dumnezeu, în loc să dezvolte în ei credinţa, se transformă în ură, necredinţă, opoziţie şi dorinţa de a-l ucide.

După disputa din sinagogă şi cu simţământul tot mai clar al faptul că fariseii şi cărturarii îl urmăreau pentru a-l ucide, Isus Cristos s-a retras împreună cu discipoli săi pe ţărmul mării pentru a-i ajuta şi vindeca pe toţi aceia care îl căutau (cf. Mc 3,7-12). În această ipostază, adică aceea de predicator carismatic şi pelerin, Isus Cristos este prezentat drept un profet escatologic deoarece el este înconjurat de o mare mulţime, prin el se fac vindecări în masă, este proclamat drept Fiu al lui Dumnezeu de către duhurile necurate, iar el le dojeneşte. Această atitudine a lui Isus Cristos de învăţător şi taumaturg îi atrage faima şi, în acelaşi timp, el devine un punct de referinţă pentru toţi aceia care aşteptau Împărăţia lui Dumnezeu.

Lăsând mulţimea pe malul mării, Isus Cristos ia cu sine pe discipoli iar unora dintre ei le conferă o demnitate aparte, aceea de apostoli (cf. Mc 3,13-19). Diferit de evanghelistul Matei, pentru care toţi cei care-i auscultau învăţătura lui Isus Cristos erau discipoli, la evanghelistul Marcu apar apostolii; cei care vor fi apropiaţii şi cunoscătorii intimi ai tainelor lui Dumnezeu, învăţate chiar de către Isus Cristos, Fiul său. Scoţând în relief grupul celor doisprezece, Marcu a căutat într-un fel să prezinte comunităţii sale faptul că nu numai cei doisprezece apostoli au fost chemaţi şi înzestraţi cu puteri deosebite din partea lui Isus Cristos, ci şi conducătorii actuali, cei care vorbesc, învaţă şi conduc în prezent destinele Bisericii, iar prin ei se poate vedea şi simţi continuitatea acţiunii mântuitoare a lui Isus Cristos. În contextul evangheliei, ei se deosebesc atât de mulţimea care se găseşte în jurul lui Isus Cristos, cât şi de ceilalţi discipoli.

Scena iniţială a pericopei scripturistice a capitolului al treilea, versetele 20-30, este agitată: în timp ce Isus Cristos, împreună cu apostolii şi discipolii săi, a venit acasă probabil este vorba de cetatea Cafarnaum pentru a lua prânzul, mulţimea îl înconjura şi-l căuta cu tot mai mare insistenţă, încât nici nu mai putea să mănânce. Această activitate extraordinară pare să nu fie înţeleasă nici măcar de către cei din familia sa pentru că "ai săi" (Mc 3,21) au venit să-l scoată cu forţa din mijlocul mulţimii. De fapt, aceasta este atitudinea întregului popor iudeu faţă de profeţii care nu a fost înţeleşi nici măcar de propriile familii. În acest context, este interesantă observaţia cărturarilor veniţi de la Ierusalim şi care-i monitorizau activitatea: ei îl acuză pe Isus Cristos de posesiune diabolică şi de satanism! Beelzebul - nume care poate fi tradus "Ba'alul murdăriei" sau "zeul murdăriei", adică un demon al casei - constituie o imagine populară a demonului, pe care aceşti cărturari i-o aplică lui Isus Cristos. Drept răspuns, el le vorbeşte în parabole, deoarece aceasta era calea aleasă de Isus Cristos pentru a învăţa şi pentru a răspunde la întrebările poporului şi ale potrivnicilor săi. Totuşi, dacă se priveşte cu atenţie această pericopă evanghelică, se poate observa foarte bine că, începând cu versetul al 21-lea, Marcu doreşte să scoată în evidenţă faptul că cei doisprezece apostoli încep să constituie celula germinală a viitoarelor comunităţi creştine. Creşterea acestui fenomen şi a mişcării de reînnoire spirituală promovată de Isus Cristos îi umple de invidie şi de gelozie pe farisei şi cărturari, iar atacurile lor, neîntemeiate şi ridicole, ca acesta din versetul 22, se înmulţesc.

Analiza pericopei rudelor lui Isus Cristos (cf. Mc 3,31-35) scoate la iveală elemente noi, care vor da un sens acestei intervenţii, am putea spune noi, surprinzătoare şi inedite. Faptul este prezentat prin naraţiunea care spune că mama şi fraţii lui Isus Cristos au venit să stea de vorbă cu el: în aceste cuvinte nu este vorba de un reproş din partea lor sau de o luare de poziţie, ci un simplu fapt. Totuşi, în cuvântul "să-l cheme", folosit de evanghelist, se poate observa o conotaţie negativă. În timp ce conaţionalii săi şi rudele sale nu-i înţeleg misiunea (cu siguranţă că percepţia pe care Preasfânta Fecioară Maria a avut-o asupra acestui eveniment a fost alta), Isus Cristos recunoaşte în viitoarea sa comunitate de credincioşi familia sa: el devine un model pentru comunitate, discipoli şi apostoli pe care-i cheamă să-şi abandoneze fraţii, surorile, mamele, într-un cuvânt întreaga familie de sânge, pentru a forma noua comunitate de credinţă. În acest sens, ne putem da seama că Preasfânta Fecioară Maria a fost prin excelenţă ascultătoarea, discipola şi mama sa.

Textele scripturistice luate din al treilea capitol al Evangheliei sfântului Marcu îndreaptă privirea cugetului nostru către ambientul familial, cel care se găseşte în primul rând în căutarea valorilor umane şi creştine. Propunerea deosebită pe care Dumnezeu o face oamenilor, adică să se facă părtaşi de îndumnezeirea firii lor, nu poate trece neobservată pe lângă familie, pe lângă membrii familiei, deoarece în ambientul familial este locul propice pentru dezvoltarea adevăratelor valori creştine.

În acest sens, părinţii, şi în mod deosebit mama, joacă un rol de maximă importanţă în păstrarea echilibrului familial. Dacă ea va şti să îmbogăţească viaţa familiei cu dăruire, spirit de sacrificiu, de iubire şi înţelegere, va deveni un focar de îndumnezeire a familiei, va putea să-i determine şi pe ceilalţi membri să construiască împreună cetatea pământească, dar nu pentru un timp anume, ci pentru a o desăvârşi în Împărăţia lui Dumnezeu. Alături de mamă, de soţie, soţul trebuie să-şi asume toate responsabilităţile care decurg din acest oficiu, slujire şi însărcinare pe care şi-a asumat-o în momentul cununiei şi împreună cu soţia să devină izvor limpede de formare a copiilor.

Documentul bisericii Familiaris consortium, la numărul 7, ne vorbeşte despre anumite primejdii care dezorientează familiile:

"Trăind într-o lume de acest fel, sub presiuni provenite mai ales de la mass-media, nu totdeauna credincioşii au ştiut şi ştiu să păstreze neatinse de umbre valorile fundamentale şi să aibă o conştiinţă critică asupra acestei culturi familiale, să fie subiecţi activi la construirea unui autentic umanism familial.

Între semnele îngrijorătoare ale acestui fenomen, Părinţii Sinodali au subliniat, mai ales:

• răspândirea divorţului şi recurgerea la încheierea altei căsătorii de către aceeaşi credincioşi;

• simpla căsătorie civilă, în contradicţie cu vocaţia celor botezaţi de «a se căsători în Domnul»;

• celebrarea căsătoriei sacramentale fără o credinţă vie, ci pentru alte motive;

• refuzul normelor morale care conduc şi promovează exerciţiul uman şi creştin al sexualităţii în căsătorie" (FC 7).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.